Moartea l-a găsit într-un halat ponosit, pe un pat metalic de spital. Cu doar câteva minute înainte de a trece în eternitate, a vrut doar un pahar cu lapte și sprijin moral. I-a șoptit medicului de gardă care-i băga prin vizetă paharul cu lapte: “Sunt năruit”. S-a întins pe pat și, la scurt timp, a murit.
Halatul ponosit avea să fie, de fapt, de-o valoare incomensurabilă. Într-unul din buzunare se afla un mic carnețel. Pe acesta erau scrise... poezii. Ultima a fost scrisă chiar cu o oră înainte de moarte.
“Stelele-n cer
Deasupra mărilor
Ard depărtărilor
Până ce pier.
După un semn
Clătind catargele
Tremură largile
Vase de lemn;
Niște cetăți
Veghind întinsele
Și necuprinsele
Singurătăți.
Orice noroc
Și-întinde-aripile
Gonit de clipele
Stării pe loc.
Până ce mor,
Pleacă-te, îngere,
La trista-mi plângere
Plină de-amor.
Nu e păcat
Ca să se lepede
Clipa cea repede
Ce ni s-a dat?”
MIHAI EMINESCU
