După Marea Unire din anul 1918, “România a promovat o politică moderată în privința minorităților naționale. Populația de etnie germană, a cărei prezență în țară avea o vechime de aproape opt secole, reprezenta o punte de legătură cu Reichul german, care a redevenit, în scurt timp, principalul beneficiar al exporturilor românești. Prin caracterul ei pregnant agrar și prin resursele sale de petrol, cu ridicata lor importanță strategică, această mare putere balcanică (n.n. România) era ispititoare pentru politica revizionistă germană începând cu anul 1933, care a impulsionat puternic dezvoltarea de ample relații economice cu Bucureștiul. Berlinul a oferit României condiții deosebit de avantajoase, dar alinierea politică a țării de Franța nu a putut fi atât de ușor schimbată. Puternica orientare culturală filofranceză a făcut din Bucureștiul anilor 1930 așa numitul “Mic Paris al Estului”.
(...) “După ce, la München, lui Hitler i s-a permis împărțirea Cehoslovaciei (...), regimul autoritar al regelui Carol al II-lea spera să-și mențină neutralitatea, înainte de toate, cu ajutorul garanțiilor britanice. O colaborare cu Stalin era exclusă din motive ideologice, iar o apropiere de Germania ar fi avut ca efect subjugarea totală a țării”.
“Înfrângerea și împărțirea Poloniei de către Hitler și Stalin, în septembrie 1939, au adus România într-o situație din ce în ce mai precară. (...) Bucureștiul nu știa nimic, la acea vreme, despre protocolul secret pe care ministrul de externe german, Joachim von Ribbentrop, îl semna la Moscova. Surprinzătorul ultimatum al guvernului sovietic adresat României a sosit imediat după înfrângerea Franței, în iunie 1940. Stalin a cerut restituirea Basarabiei și, suplimentar, teritoriul din nordul Bucovinei. Mobilizarea armatei române, declanșată ca urmare a acestei situații, a rămas, în cele din urmă, doar un gest al neajutorării, aceasta și datorită faptului că guvernul german a «recomandat» îndeplinirea cerințelor sovietice.
În urma evenimentelor legate de ultimatum, la București a izbucnit o gravă criză politică. Țara, până atunci neutră, s-a văzut într-o situație de totală izolare politică (n.n. internațională). Regele a ordonat evacuarea teritoriilor aflate în litigiu cu U.R.S.S. Nou numitul său guvern a apelat la Germania pentru sprijin, în vederea asigurării noii granițe de stat și pentru acordarea unui ajutor militar, în domeniul instituirii trupelor. Acest lucru s-a făcut prea târziu, pentru că Ungaria și Bulgaria ridicaseră și ele pretenții teritoriale”. (...)
“Hitler a decis constituirea unei comisii germano-italiene, la Viena, care urma să hotărască soarta României. Prin Arbitrajul din 30 august 1940, Transilvania a fost împărțită între Ungaria și România. Peste doar câteva zile, sudul Dobrogei a trebuit cedat Bulgariei. (...) În 1940 (n.n. România) a pierdut, în total, jumătate din teritoriul său și aproape șapte milioane de cetățeni, dintre care 50% erau de etnie română”.
(...) “În urma acestor evenimente, indignarea devenise uriașă pe întreg teritoriul țării.
Naționalismul românesc dispunea prin «Garda de Fier», de o mișcare extremistă de dreapta care incita la mânie populară. Anticomunismul și antisemitismul (...) i-a apropiat de național-socialiștii (n.n. lui Adolf Hitler) (...), în planurile Berlinului, România era luată în considerare drept un bastion al viitorului «Mare Reich Germanic al Națiunii Germane». În aceste circumstanțe, pentru a preveni o lovitură de stat a Gărzii de Fier fasciste, regele l-a numit pe generalul Ion Antonescu șef al unui «guvern așezat pe principii militare». Constituția a fost suspendată, iar regele (n.n. Carol al II-lea) a abdicat în favoarea fiului său, Mihai. (n.n. Antonescu) Numit «Conducător al Statului», a menținut puterea strâns în mâinile sale până în (n.n. la 23 August) 1944”.
“Antonescu a jucat totul pe cartea germană. Generalul a intuit bine viitoarele planuri ale lui Hitler, drept care a și mutat centrul de greutate al apărării României în partea de est a țării. Germanii au răspuns solicitărilor române de a trimite o misiune militară în țară atât de repede și atât de masiv, încât deja, în septembrie 1940, România devenise o posibilă bază germană pentru operații militare mai mari”.
“În planurile sale, Hitler încredințase armatei române, în principal, doar misiuni de siguranță. Antonescu dorea mult mai mult. El urmărea să devină un aliat al Führerului și să-i aducă acestuia «servicii» care să genereze o îmbunătățire a situației României în Balcani. Acesta a fost și motivul pentru care Bucureștiul a intrat în sistemul de alianțe german, respectiv în Pactul Tripartit și a permis, de asemenea, încheierea înarmării țării până în primăvara lui 1941. Când agitațiile de stradă provocate de «Garda de Fier» au devenit prea violente, Antonescu a zdrobit mișcarea legionară cu brutalitate”.
“În perioada martie-aprilie 1941, când Wehrmachtul a folosit România drept pivot în desfășurarea campaniilor-fulger din Iugoslavia și Grecia, pe teritoriul acesteia era în toi și concentrarea mascată de trupe pentru invazia germană asupra U.R.S.S. Armatei române îi lipseau vehiculele motorizate și armamentul greu. Trupele române se aflau, practic, la nivelul Primului Război Mondial din punct de vedere al înzestrării. În principal, României i s-a putut livra doar armament de captură, precum și modele învechite de tehnică militară”.
“Până aproape de începerea atacului asupra U.R.S.S., Bucureștiul nu a fost implicat, în mod oficial, în Planul «Barbarossa». Hitler nu luase în calcul un sprijin militar din partea românilor. Când cu puține zile înainte de începerea atacului a fost înștiințat oficial de către Hitler în privința intențiilor iminente germane, Antonescu i-a oferit, în mod spontan, întreaga armată română pentru angajarea în luptă împotriva Armatei Roșii. Pe același câmp de bătălie unde, cu 25 de ani în urmă, soldații români, împreună cu cei ruși, luptaseră împotriva invadatorilor germani, se constituia acum, în cea mai mare grabă, o mare formațiune, cuprinzând Armatele 3 și 4 române, precum și Armata 11 germană. Această grupare de forțe a fost pusă, nominal, sub conducerea lui Antonescu.
Interesele României erau evidente: reîntregirea României Mari pe granițele sale din est, cât și speranța că Führerul va reconsidera Arbitrajul de la Viena. Bucureștiul se declarase dispus să dubleze cantitățile de petrol livrate Germaniei, în comparație cu anul precedent. Guvernul român a cerut Germaniei să-și compenseze datoriile de credit în creștere prin livrări masive de armament, și cât mai repede. Antonescu se baza pe bunăvoința Führerului, ceea ce era o investiție de încredere care ar fi avut acoperire doar în situația unei victorii germane rapide.
La 22 iunie 1941, Antonescu a pus în marș trupele germano-române împotriva U.R.S.S. Le-a adresat soldaților săi cererea să elibereze de bolșevism teritoriile ocupate de U.R.S.S., a jurat pe onoare, pe biserică și pe patrie”. “Liderii români, la fel ca și cei finlandezi, trăiau cu impresia că poartă un război propriu. Nu era însă verosimil ca, după redobândirea Basarabiei, să oprească înaintarea trupelor. Antonescu nu putea aduce Germaniei acele “servicii”cu care să câștige bunăvoința lui Hitler în stabilirea «Noii ordini în Europa» decât prin continuarea înaintării trupelor române spre est”.
“Dictatorul german s-a simțit dator să-l omagieze pe Antonescu pentru succesele sale militare și să-i mulțumească pentru hotărârea de a continua, de partea Germaniei, războiul împotriva U.R.S.S. În sfârșit, i-a înmânat Crucea de Cavaler, spunând despre acesta, în cercurile sale intime: «Ca rasă, cu siguranță nu este român, ci german; Antonescu este un soldat înnăscut. Nenorocul lui este că trebuie să comande români»“.
“În realitate, continuarea euforică a războiului decisă de Conducătorul Statului nu s-a bucurat de sprijinul unanim din partea propriului popor. Liderii opoziției democratice au avertizat asupra consecințelor trecerii Nistrului. Niciun soldat român nu trebuie sacrificat pentru interese străine, susțineau aceștia”.
MIRCEA GHEBOREAN
(Va urma)
