Povesteam despre Ziua Crucii și spuneam că în calendarul popular apare drept “Zi a Șarpelui”. Soră a sărbătorii Alexiilor, situată în preajma echinocțiului de primăvară, aceasta marchează intrarea șarpelui în hibernare și “închiderea pământului”.
Este vremea schimbării de timp și anotimp, interval încărcat de sacralitate, în care toate insectele, reptilele, florile și buruienile intră în pământ ca să aștepte iarna. De acum înainte, pământul va fi ferecat timp de șase luni, până când, în al treilea pătrar al lui Marte, se va deschide verii.
Legendele spun că în aceste zile, florile se plâng una alteia, pentru că urmează să se usuce și să moară. Cele ce vor înflori după această dată vor fi otrăvitoare, flori ale morților, așa cum este Brândușa de toamnă. Din acest motiv, Ziua Crucii/ Ziua Șarpelui a fost ultima dată când s-au mai putut strânge plantele de leac, Bozul, Micșunelele, Mătrăguna, Năvalnicul...
INTERDICȚII, LEACURI, LEGENDE
În cele două Zile ale Șarpelui, țăranii nu-i pronunță numele. Îi spun Domn, Curea, Cel care se târăște, sperând că în acest fel vor fi protejați de șarpe tot anul. Dacă cineva, din nebăgare de seamă, îl invocă spunându-i pe nume, trebuie să rostească în mare grabă un descântec, altfel șarpele îi va transforma toate visele în coșmaruri: “Meletică,/ Peletică,/ Pog conopago/ Cara gana carga/ Cararata pune./ Cruce-n cer,/ Cruce pe cer,/ Cruce pe pământ;/ Veninul șarpelui/ Să fie înfrânt.” (I. Aurel Candrea - Folclorul medical român comparat)
Interdicției de rostire a numelui i se adaugă altele. Dacă vrei să nu-ți iasă șerpi în drum tot anul, nu trebuie să atingi niciun obiect a cărui formă amintește de a sa. În plus, nu ai voie să tai lemne, ca să nu-ți intre șerpii în casă, și nici să lucrezi cu unelte ascuțite.
Se povestește că, până să apuce să intre în pământ, toți șerpii se adună pe un vârf de munte și fac o mărgică, o piatră nestemată bună de leac pentru toate bolile. Și se mai spune că pe șarpele care a mușcat vreun om nu-l mai primește pământul și “umblă rătăcind în toate părțile, iese la drum să-l omoare omul”.
În imaginarul țărănesc, atingerea tainelor și a cunoașterii absolute este posibilă prin înțelegerea “limbii păsărilor”, iar aceasta este posibilă doar pentru cel care mănâncă din carnea șarpelui.
Despre ȘARPE, în “Datinile și Credințele Poporului Român, adunate și așezate în ordine mitologică” de Elena Niculiță-Voronca, Cernăuți, 1903:
“Șerpele nu a fost de la început șerpe. A fost om și locuia la Dumnezeu în cer, dar l-a blestemat și l-a făcut șerpe când a înșelat-o pe Eva.”
“În ceri la Dumnezeu, sunt de toate lighioanele, numai șerpi nu. Șerpele dintăi era zburători, avea aripi și picioare, ședea în Rai și era bun la Dumnezeu, dar el a primit duh rău într-însul, pe diavolul, și a învățat-o pe Eva de au păcătuit. Dumnezeu s-a mâniat și i-a dat, atât pe dânșii, cât și pe șerpe, afarî din Rai, iar șerpelui i-a luat picioarele și aripele și l-a trântit jos. I-a spus să se târâie ca funia și, când îl va durea capul, să iasă la drum, că va veni popa și îi va face agheasmă, să-i treacă. De aceea iese șerpele la drum, iară omul merge cu măciuca de-i dă în cap și-l omoară”.
“Șerpele e din drac, el are pe dânsul piele de drac.”
“Șerpele e din degetul diavolului. Avea diavolul un deget mai șurubari și s-a gândit: oare ce să facă dintr-însul? - Ian să-l tai să-mi fac mie un ajutor”. Și cum l-a aruncat pe pământ, a început a umbla, și-i șerpe”.
IULIA GORNEANU
