Câteva zile mai târziu, pe șoseaua dintre Roman și Iași, coloanele de prizonieri români nu mai conteneau. Eram tăcuți, cu capetele plecate la pământ. Parcul “Carol” din Iași s-a transformat într-o tabără din evul mediu, unde numai focurile care pâlpâiau sub adierea vântului de toamnă aminteau de viață. Ni s-a promis că aici vom primi documentele pentru plecarea noastră acasă.
În a cincea zi, am fost încolonați, cu direcția orașul Bălți. Acolo, urma să primim ordinele de “repatriere”.
Și după trecerea Prutului, oamenii noștri au încercat să se aprovizioneze din abundența hotarelor de pe marginea drumului. Soldații care ne păzeau, după prima somație, au tras în plin, omorând dintre cei care au ieșit din coloană. Atunci am simțit că suntem cu adevărat prizonieri și am regretat amarnic că ne-am lăsat duși în eroare de propaganda sovietică.
Nu am fost duși la Bălți. Am fost băgați în lagărul din comuna Fălești, nu departe de râul Prut. Singura proprietate pe care ne-au lăsat-o au fost afurisiții de păduchi, care mișunau pe tot corpul nostru.
Bolile de tot felul, păduchii și murdăria ne doborau la pământ, dar cea mai grea plagă asupra noastră era foametea, care ne sleise toate puterile, ne aplecase de spate, ne-a tras fețele și ne-a holbat ochii.
Paznicii noștri nu mai aveau puști, aveau ciomege lungi cu care ne pedepseau.
Ne adăpam ca animalele, pe apucate, care pe care, la două fântâni de pe pășune, cu apa aproape secată.
Din oameni civilizați și pașnici, ne-am transformat în niște animale sălbatice.
Culcuș pentru dormit ne săpam în pereții tranșeelor. WC-ul era o scândură peste o groapă plină de murdării.
MIRCEA GHEBOREAN
(Va urma)
