Se ocolește de mult o chestiune, zic eu, fundamentală. Vorbim despre “Republica Moldova”. Mie, ca istoric, mi-a sunat întotdeauna fals. Ca atunci când stâlcești limba română vorbind incorect!
Este vorba, de fapt, despre Basarabia, una dintre provinciile românești care, ca și alte pământuri românești, a devenit obiect de tranzacție între marile puteri în goana lor după putere, după teritorii străine, după influență în zone geografice unde, de fapt, n-aveau ce căuta.
Toată lumea știe istoricul acestui pământ - de fapt, jumătatea de răsărit a vechiului Principat al Moldovei, care cuprindea și ținutul Cernăuților, ținut care nu s-a numit niciodată “Bucovina” pământ care nu s-a numit niciodată “Basarabia”! Numele cele noi le-au fost atribuite după anexările din 1774 și 1812 de noii stăpâni: Austria și Rusia. Ca să se deosebească de... “Moldova”! Sau ceea ce mai rămăsese din ea!
În timp, au intrat în uz cele două noi denumiri, Basarabia și Bucovina... Poate ca să le uite lumea legătura indisolubilă cu Moldova și cu tot românismul.
Principatul Moldovei avea granița cu Imperiul Rus pe Nistru. Nicolae Titulescu a folosit instrumentul diplomației, ca să obțină recunoașterea de către Imperiul Sovietic - direct sau indirect - a suveranității României pe teritoriul mărginit de Nistru la est. A crezut că a reușit. Dar, dincolo de Nistru, exista, atunci chiar, statul-fantomă Republica Sovietică “Moldova”, creată prin ucaz de Stalin, în 1924, după ce eșuase acțiunea subversivă de distrugere a României prin așa-zisa “revoluție” de la Tatar-Bunar. Moldova asta a lui Stalin era, de fapt, o fâșie îngustă de pământ locuit în mare parte de români, de-a lungul malului stâng al Nistrului, cunoscută sub numele de Transnistria.
Ce voia, de fapt, Stalin? Atunci când regimul opresiv țarist a fost înlocuit cu altul și mai opresiv al puterii sovietice, Imperiul Rus pierduse multe pământuri anexate de-a lungul secolelor, printre care și Polonia, Țările Baltice, jumătatea de est a Moldovei - adică gubernia numită “Basarabia”. Fostul Principat al Moldovei întregit și cu Bucovina s-a unit cu România - act nerecunoscut niciodată de noul Imperiu Rus (sovietic).
Atunci, ca și acum, refacerea acestui imperiu - și chiar mai mult decât atât - era unul dintre obiectivele majore de politică externă ale puterii sovietice.
Profitând cu multă dibăcie de reașezările petrecute în raportul internațional de forțe în anii antebelici, în anii celui de-Al Doilea Război Mondial și în anii postbelici, Rusia și-a îndeplinit obiectivul urmărit cu perseverență după 1917: a reanexat ceea ce pierduse atunci, ba și mai mult - și-a extins stăpânirea pe jumătate din continentul european.
Preluând “Basarabia” și achiziționând “Bucovina” - pe care n-o stăpânise niciodată (acțiune denumită generic cu termenul improprii de “eliberare”, termen care, în anii aceia, se folosea în locul celor de “anexare” sau “cotropire”), Stalin a lipit aceste două achiziții de Transnistria, “construind” o nouă republică sovietică, “Moldova”, locuită de “moldoveni”, vorbitori de “limbă moldovenească”, care n-aveau nimic de-a face cu limba română și cu românii.
Istoria a consemnat atent noianul de falsuri pus în circulație de “istoricii” - politruci și din Rusia, și din România - care încercau să “motiveze” imperialismul sovietic privitor la această răsturnare și mistificare a istoriei poporului român.
Ce a fost, de fapt, de la bun început Transnistria? A fost nucleul în jurul căruia trebuia să se constituie Republica sovietică Moldova, a cărei frontieră la vest “trebuia” și “trebuie” să fie Munții Carpați. Iar vecina de vest se cere a fi Ungaria (fostă și ea Republică sovietică). Nu cred că, în anumite cercuri, s-a uitat că această Republică ungară a Sfaturilor, din 1919, a fost lichidată de Armata Română chiar în centrul ei de putere - Budapesta!
Revenind la nesfârșitele noastre necazuri cu bunii vecini din Răsăritul înnegurat; vreau să amintesc acelora i care se socot îndreptățiți să conducă azi destinele României un episod demn de luare aminte petrecut atunci când “marile democrații” occidentale se străduiau să lichideze “azi-mâine” noua putere din Rusia, folosind forța armată. Marii aliați ai României, printre care Franța, au făcut cereri exprese guvernului României să ia parte cu armata ei la războiul contra regimului sovietic din Rusia. Mareșalul Alexandru Averescu, șeful acelui guvern, a răspuns cu o frază pe care n-ar trebui s-o uite niciun adevărat om politic român: “Nistrul este o prea bună frontieră pentru România, ca să trecem dincolo de ea!”. Și a refuzat participarea la acel război și la avantajele teritoriale prin Crimeea și alte părți pe care i le-ar fi adus o astfel de participare.
Mai mult n-aș vrea să mai spun. Cine poate înțelege actualitatea acestei realiste și foarte obiective judecăți de valoare a lui Alexandru Averescu nu are decât să țină cont de ea în noua conjunctură și n-ar avea decât de câștigat. Și, la urma urmelor, de ce ne simțim obligați să respectăm azi hotărârea lui Stalin de acum o sută de ani?
Prof. univ. dr. Viorica Moisuc
Lumea nr. 10, 2022
