Motto: “Toate-s vechi și nouă toate...” M. Eminescu
Din impresionantele volume ce includ articolele publicate în ziare și reviste ale veacului al XIX-lea, precum “Timpul”, “România Liberă” sau “Fântâna Blanduziei”, se pot desprinde ideile curajoase, exprimate fără menajamente, în polemica pe care Mihai Eminescu, cel mai mare jurnalist român al tuturor timpurilor, o avea cu cei care susțineau o politică pretinsă liberală. Spre a înțelege angajarea poetului Mihai Eminescu în atacurile pe care, cu prețul vieții, le susținea în ziarul “Timpul”, ziar de opoziție la care trudeau, alături de el, I. Heliade-Rădulescu, Vasile Alecsandri, I. Slavici și, mai târziu, I.L. Caragiale, trebuie să știm care erau acțiunile ce determinau această reacție: obiectivitatea, care îl făcea, adesea, să se ridice deasupra intereselor de partid, intransigența și, uneori, ridigitatea, dovedite atunci când se referea la apărarea drepturilor naționale Atitudinea independentă a redactorilor și, implicit, a oficiosului conservator a avut ca rezultat o scădere a subvențiilor de partid. În aceste condiții au apărut presiuni tot mai mari, exercitate asupra gazetarilor. Caragiale este primul care se hotărăște să părăsească redacția, fiind urmat, după câteva luni, de Slavici. Sarcina copleșitoare de a scrie, aproape în întregime, ziarul îi revine lui Eminescu.
“Sosirea lui Eminescu la «Timpul» avea să trezească redacția la viață. Bucurându-se de respectul membrilor marcanți ai partidului, dar și de admirația ziariștilor și a scriitorilor din jurul publicației, Eminescu ajunge curând stăpânul ziarului.” Activitatea lui jurnalistică s-a desfășurat, în principal, între anii 1877 și 1883, la cotidianul “Timpul”, organul oficial al Partidului Conservator, unde între 1880 și 1881 a fost redactor-șef. Dar caracterul său direct și fără concesii l-a adus chiar în conflict deschis cu restul conservatorilor. “Iată, bunăoară, ce-i scria I.A. Cantacuzino lui Titu Maiorescu, la câteva luni de la sosirea lui Eminescu la ziar: «Iubite domnule Maiorescu. Încă o dată mă văd obligat să apelez la intervenția dumneavoastră. Tânărul acesta (n.r. - Mihai Eminescu) e atât de pătruns de ură împotriva rușilor, încât cu toate sfaturile mele, ba ce e mai mult, desconsiderându-le și pe ale dumneavoastră, stăruie în a face din «Timpul» organul personal al antipatiilor sale.
(...) Din toate punctele de vedere îmi faceți și mie personal un serviciu, căci prea mult duc grija nepreacugetatelor sale amenințări”.
Indiferent de poziționarea fiecăruia dintre noi, în momentul actual, în privința Catedralei Mântuirii Neamului, aflați că, poate deloc surprinzător, ideea ridicării unui astfel de edificiu i-a aparținut ... tot lui Mihai Eminescu. Faptul este relatat, în 1924, în revista “Arhitectura”, de colegul și prietenul său, scriitorul Ioan Slavici: “Când a sosit la București vestea că Curcanii noștri au cucerit reduta Grivița, Eminescu și eu am chibzuit să publicăm, în «Timpul», un articol în care arătam că Ștefan-Vodă cel Mare, după fiecare victorie câștigată pe câmpul de război, zidea, întru mărirea lui Dumnezeu, câte o mănăstire, și stăruiam ca românii din zilele noastre să ridice și ei o catedrală la București, unde nu e nicio biserică mai încăpătoare, în care mulți creștini să se roage împreună pentru binele obștesc”. Desigur, inițial, acestea vor fi fost contextul și sensul pe care Eminescu le atribuia unui asemenea proiect. Doar că o relatare din zilele noastre a academicianului Tudor Nedelcea descrie amănunțit împrejurarea în care marele poet și jurnalist ar fi folosit însăși denumirea ca atare - Catedrala Mântuirii Neamului - în 1881, când în spațiul public bucureștean se iscase o aprigă dezbatere privind propunerea cercurilor austro-ungare și maghiare de înființare a unei mitropolii romano-catolice în Capitală și ridicarea unui edificiu monumental corespunzător. Eminescu este primul care atacă, în “Timpul”, eventualitatea ridicării unui asemenea “cal troian”, considerând decizia lipsită de tact, dată fiind rivalitatea dintre Hohenzollerni și Habsburgi, precum și fenomenul “Kulturkampf” din Germania (politica înverșunată purtată de cancelarul german Otto von Bismarck pentru a aduce Biserica Catolică din nou-fondatul Imperiu german sub controlul statului). Jurnalistul era convins că ridicarea unui asemenea lăcaș de cult avea dublu scop: răspândirea catolicismului în România și Balcani, de care să profite Imperiul Austro-Ungar, și punerea într-o situație delicată a lui Carol I de Hohenzollern, de confesiune catolică (Hohenzollernii prusaci din sudul Germaniei erau protestanți). Nemaivorbind despre faptul că monseniorul “dorit” în scaunul “doritei mitropolii” catolice, contele Peoli, era, de fapt, un spion, retras din toate drepturile ecleziastice de Vatican.
Pentru Eminescu, religia catolică a regelui Carol și a urmașului său, Ferdinand, nu constituia un impediment, deoarece ei au menținut-o în spațiul privat și au respectat rânduielile țării. Dar un gest de prozelitism, care să încerce să schimbe realitățile religioase din România, trebuia combătut cu toată vigoarea.
În articolele sale din ziarul “Timpul”, în deosebi în cel intitulat “Latini de neam, ortodocși de credință”, Eminescu critică pretențiile Ungariei, care, inclusiv în situația dată, se erija ca intermediar între Orient și Occident. Iritat, pe bună dreptate, Eminescu scrie: “Noi, poporul latin de confesiune ortodoxă, suntem, în realitate, elementul menit a încheia lanțul dintre Apus și Răsărit; aceasta o simțim noi înșine, se simte în mare parte de opinia publică europeană, aceasta o voim și, dacă dinastia va împărtăși direcția de mișcare a poporului românesc, o vom și face. Oricât de adânci ar fi dezbinările ce s-au produs în timpul din urmă în țara noastră, când e vorba de legea părinților noștri, care ne leagă de Orient, și de aspirațiunile noastre, care ne leagă de Occident, și pe cari sperăm a le vedea întrupate în dinastie, vrăjmașii, oricare ar fi ei, ne vor găsi uniți și tot atât de tari în hotărârile noastre ca și în trecut”.
Provocat public să aleagă, regele Carol I a respins proiectul catolic, fără a susține, însă, replica ortodoxă. În această situație, Eminescu a venit cu ideea înființării unei Catedrale a Mântuirii Neamului, propunând ca sursă de finanțare Loteria Națională. Fără succes, însă.
Cunoaștem istoria ulterioară a Catedralei: proiectul a fost reluat și dezvoltat de Patriarhul Miron Cristea, însă cele două războaie mondiale au impus alte priorități; a urmat regimul comunist, “materialist-dialectic”. Desigur, după 1990, Patriarhul Teoctist a reluat ideea, dar, din păcate, moartea sa intempestivă a blocat din nou demararea proiectului, care a fost reluat, în forma și cu logistica pe care le știm, de PF Patriarhul Daniel.
Acesta este doar un aspect al atitudinii și creației eminesciene, care se cuvin a fi studiate, căci “spre deosebire de poezia sa duioasă, muzicală și extrem de prietenoasă, sau de proza sa cu iz fantastic, activitatea de ziarist a lui Mihai Eminescu s-a dus printre concepte aride, critici, dezbateri de idei, programe politice, sociale și economice, dar și concepte filosofice occidentale și idei despre patriotismul național.” “Eminescu a marcat în mod indiscutabil istoria presei românești, este unul din marii gazetari pe care i-a avut România. Publicistica lui ar trebui predată în școlile de jurnalism pentru că tinerii ar avea ce învăța.” (Eugen Simion)
“Părerea mea individuală, în care nu oblig pe nimeni de-a crede, e că politica ce se face azi în România și dintr-o parte și dintr-alta e o politică necoaptă - scria Eminescu -, căci pentru adevărata și deplina înțelegere a instituțiilor noastre de azi ne trebuie o generațiune ce-avem de-a o crește de-acu-nainte. Eu las lumea ca să meargă cum îi place dumisale - misiunea oamenilor ce vor din adâncul lor binele țării e creșterea morală a generațiunii tinere și a generațiunii ce va veni. Nu caut adepți la ideea cea întâi, dar la cea de a doua, sufletul meu ține ca la el însuși.”
Surse: acad. Tudor Nedelcea, ziarul “Lumina” 2010, Miron Manega, “Eminescu - agent secret, traficant de cărți interzise”, dr. George Enache, “Creștinismul în opera lui Mihai Eminescu”, 2010)
Mariana Cristescu
