Motto: “Jur să păzesc cu sfințenie drepturile și interesele Patriei, să fiu credincios Constituției, în textul și spiritul ei, să priveghez la respectarea legilor pentru toți și în toate, uitând toată prigonirea și ura, iubind deopotrivă pe cel ce m-a iubit și pe cel ce m-a urât, neavând înaintea ochilor mei decât binele și fericirea nației române.” (Alexandru Ioan Cuza)
Alexandru Ioan Cuza (20 martie 1820, Bârlad - 15 mai 1873, Heidelberg, Germania), unul dintre cei mai luminați bărbați ai acestei țări, a fost primul domnitor al Principatelor Unite și al statului național România. Un principe educat, cu studii universitare de Drept, Medicină, Economie și Matematică, în Franța și România, în paralel cu armata, care a înființat primele universități din țară: Universitatea de la Iași (care astăzi îi poartă numele) -1860 și Universitatea de la București -1864. În anii lui, în septembrie 1865, a fost construită prima cale ferată din România, cu traseul: București-Filaret-Giurgiu.
A fost ales domnitor al Moldovei, la 5 ianuarie 1859, și domnitor al Țării Românești, la 24 ianuarie 1859, ceea ce a determinat Marea Unire a Principatelor Române din 24 ianuarie 1859, fiind puse bazele statului unitar român modern.
Alături de colaboratorul cel mai apropiat, Mihail Kogălniceanu, a înfăptuit o serie de reforme importante: Secularizarea averilor mânăstirești - 1863; Reforma agrară - 1854; Reforma învățământului - 1864; sunt adoptate o nouă Constituție, o nouă Lege electorală; sunt concepute Codul Civil și Codul Penal, de inspirație franceză; este organizată Armata națională.
“Armata trebuia astfel reorganizată, întărită, echipată, pregătită, încât să fie capabilă să facă față oricărei situații, cu atât mai mult cu cât Imperiul Otoman și Austria, nerecunoscând Unirea, doreau intervenția militară la nordul Dunării. (...) Primul pas a fost unificarea armatelor Moldovei și Munteniei, prin constituirea, în aprilie 1859, a Taberei militare de la Florești (lângă Ploiești), la început sub comanda generalului Constantin Milicescu, ulterior, sub comanda lui Cuza. (...) Timp de șase luni, aproape 12.000 de soldați munteni și moldoveni s-au instruit împreună, sub directa supraveghere a domnitorului. Concomitent cu uniformizarea și
perfecționarea procesului de instrucție, în tabără s-a întărit sentimentul apartenenței la o singură țară, la un singur neam. Mai mult, tabăra a marcat nașterea sentimentului de demnitate și valoare a Armatei române, gata de sacrificiu pentru pământul țării.
După experiența de la Florești, în 1861 au fost organizate noi tabere militare, la Malmaison, Floreasca și Colentina în București, iar în 1863 la Cotroceni, unde a fost amenajat și un mare și modern poligon de tragere. (...) Pentru început, s-a hotărît introducerea uniformei și a echipamentului unic, iar la 1 septembrie 1862, într-un cadru festiv, unităților le-au fost împărțite steaguri tricolore, roșu-galben-albastru, cu deviza “Honor et Patria”, tricolor instituit ca drapel de stat de puterea revoluționară de la 1848. Cu această ocazie, domnitorul a insistat pe puterea de simbol a steagului care reprezintă România: «Steagul este simbolul devotamentului, credinței, ordinii și al disciplinei ce reprezintă oastea. Steagul e totdeodată trecutul, prezentul și viitorul țării, întreaga istorie a României».”
Legea pentru organizarea puterii armate în România, adoptată în noiembrie/decembrie 1864, stabilea ca armata țării să aibă în componență: “armata permanentă, cu rezerva ei, milițiile, formate din grăniceri și dorobanți, cu rezervele lor, și gloatele, care puteau fi mobilizate în situații excepționale”. Aceasta avea nevoie de o conducere unică. În consecință, la 12 noiembrie 1859 s-a înființat Statul Major General, în fruntea căruia a fost numit generalul Ion Emanoil Florescu.
În 1862, prin contopirea Ministerelor de Război de la Iași și București, s-a format Ministerul de Război al Principatelor Unite, la comanda acestuia fiind numit generalul Ion Emanoil Florescu. Comandantul suprem al forțelor armatei rămânea, însă, Cuza, ministrul de Război fiind doar “intermediarul domnitorului pentru comenduirea și administrarea Armatei”.
Soluția adoptată de Alexandru Ioan Cuza și de sfetnicii săi apropiați - Mihail Kogălniceanu, generalii Savel Manu și Ion Emanoil Florescu - privind unificarea și perfecționarea sistemului militar și fundamentarea principiilor doctrinare de bază, a fost aceea a îmbinării tradiției naționale cu experiența acumulată în alte țări, în special în Franța.
Cea mai mare parte a armamentului modern cu care a fost dotată armata în această perioadă s-a achiziționat din Franța, domnitorul român aflându-se în bune relații cu Napoleon al III-lea (n. 20 aprilie 1808 d. 9 ianuarie 1873, primul președinte al celei de a doua Republici Franceze în 1848, devenit, în urma loviturii de stat din 1852, al doilea împărat al francezilor).
O misiune militară franceză, sosită în țară la solicitarea lui Cuza, a contribuit la perfecționarea organizatorică a Armatei române, la însușirea mânuirii de către militari a noului armament intrat în dotarea unităților de diferite arme. În plus, Cuza a trimis mai mulți ofițeri la manevre și la studii în Italia, Anglia, Prusia și, mai ales, în Franța. De asemenea, la manevrele Armatei române asistau ofițeri din alte armate europene.” (I.S. Mircea)
“Aflată în centrul atenției publice, mai ales după Războiul de Independență (1877-1878), Armata Română a participat, anual, la manifestările prilejuite de Ziua Înălțării Domnului, devenită Ziua Eroilor după Primul Război Mondial, și la cele dedicate Zilei Naționale. La 2 octombrie 1951 a fost sărbătorită pentru prima dată Ziua Forțelor Armate ale Republicii Populare Române, iar din anul 1959 a fost stabilită ca zi aniversară ziua de 25 Octombrie.”
Charles Maurice Talleyrand de Perigord mărturisea: “Îmi este mai teamă de o armată de 100 de oi conduse de un leu, decât de o armată de 100 de lei condusă de o oaie”! Evident, această ultimă frază n-are nicio legătură cu tema. Mi-am amintit-o, pur și simplu.
Alexandru Ioan Cuza a fost un domnitor UNIC. Un reper de altitudine pentru timpul său și pentru Istoria Românilor. Imaginea sa rămâne vie și luminoasă în conștiința veacurilor ce i-au urmat.
Mariana Cristescu
