* “Doamne, ajută-mă cât mai pot s-o duc. // Pune ordine în mine. // Împacă-mă cu lumea și cu minunea vieții. // Scoate-mi din cap ideea fixă care m-a țintuit. // Fă din subconștientul meu / Un torent de speranță. / Dumnezeu este peste tot. // Dar asta nu-L împiedică să-și caute centrul. // Și asta îi ia bineînțeles tot timpul. // Relația spațiu-timp e în felul acesta ca și rezolvată”.
Poetul Marin Sorescu era un om religios, dar exact cum îl simt pe Dumnezeu țăranii, nu cu excese ca în zilele noastre. A insistat să se repare Biserica din satul său, ne spune apropiatul poetului, mitropolitul Olteniei, Nestor Vornicescu. El citea Sfânta Scriptură, avea cultură biblică, era autodidact, deși nu apucase să facă religie în școală. Avea sclipiri de geniu. Scria despre regimul autoritar, dar totul avea o tentă esopică. A avut un succes extraordinar cu opera sa, îl are și acum, în posteritate, mărturisește înaltul prelat, care purta discuții diverse la “agapele culturale” la sediul mitropoliei, unde participau foarte mulți oamenii de cultură și unde Marin Sorescu era considerat un amfitrion.
Marin Sorescu (1936-1996), poet, prozator dramaturg, traducător, ministru al Cultelor între 1993-1995, doctor în filologie, membru în Academia Română. A fost propus pentru Premiul Nobel pentru Literatură din partea Academiei Române.
***
* “Eminescu - poetul nepereche - afirma că omul îndepărtat de țara lui, de locul lui de baștină este un om veșnic nemângâiat sufletește. Într-adevăr, oriunde s-ar afla acest om, gândul său este mereu «acasă» la ai săi, cei rămași la Vatra părintească: părinți, frați, surori și tați, și după cum spune poetul român, înstrăinatul nu mai găsește fericirea și nici liniștea sufletească nu și-o mai află. Cum nici golul din suflet nu și-l mai umple; nici dorul de foșnetul pădurilor, de zarea albastră a munților, de cântecul doinei, de unduirea grânelor sau de graiul străbun nu se mai alină. Și apoi, oricât de bine i-ar fi în străinie, cândva, totuși va simți depărtarea ca pe o boală grea. Tot singur te vei simți ca și puiul cucului, când îl lasă mama lui, la tulpina nucului, fiindcă la masa străinului crește floarea spinului”.
Adrian Hrițcu (1926 - 2013), arhiepiscop al românilor Ortodocși din Franța și Europa Occidendală. Revista “Lumină lină”, New-York-2007.
***
* “În anul 313, împăratul Constantin cel Mare, îndrumat și de mama sa Elena, a dat un edict în orașul Mediolanum (azi Milano, în Italia), prin care decreta libertatea de conștiință (religioasă) pentru toți cetățenii imperiului. În felul acesta au încetat persecuțiile dezlănțuite de împărații romani împotriva creștinilor, persecuții care au făcut câteva milioane de victime de creștini, timp de aproape trei veacuri. Locul diferitelor religii păgâne era luat acum de noua credință adusă de Mântuitorul Hristos. În locul urii se instala iubirea generală, indiferent de neam sau de starea socială. În locul răzbunării, iertarea; în locul dezbinării și a vrajbei, buna înțelegere și pacea. Se inaugura astfel o etapă nouă în istorie, cu urmări binefăcătoare pentru întreaga omenire”. Să ne aducem aminte de Părintele Arsenie Boca: “Cel ce are minte, să ia aminte!”
P.S. I Corinteni cap 10, vers. 31: “Ori de mâncați, ori de beți, ori altceva să faceți, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceți”.
Cu dragoste creștină,
părintele Ilie
