Un proces lent și tragic de apostazie fără precedent în istoria noastră, făcut benevol din condiția de român și, mai ales, din aceea de creștin, se desfășoară astăzi cu noi și ceea ce este cu mult mai cumplit și ne-întâmplat în orizontul nostru sufletesc, chiar prin noi înșine. Ca apa unui râu curat de munte, ce se poluează pe nesimțite de agenți chimici nedetectabili la vedere, apa rămânând la suprafață “curată”, dar în timp fără de nici un pește.
La sunetul ispititor al sirenelor, noilor “paradigme” sociale, politice economice, camuflate pervers, oare pentru a câta oară, sub masca altruismului, a generozității, ce-nlănțuie pe nesimțite ființa omului, dându-i paradoxal, ca pe o anestezie, sentimentul iluzoriu al unei mari libertăți, chiar a uneia fără precedent în istoria umanității, prin inflația deșănțată de drepturi ale omului, ce au, în fond, ca scop tocmai contrariul: transformarea lui într-un simplu atom social, direcționat juridic la comandă în toate direcțiile ce-i pot strivi natura firească, a răspuns o nouă “omenire”, tranchilizată de noile droguri ideologice, cu gesturi sinucigașe, menite să distrugă ceea ce a ținut și echilibrat întotdeauna o societate umană și anume, edificiul ei moral, rod al conștiinței omului în drumul său neobosit spre dezrobitoarea transcendentă!
Și, odată cu această nouă “omenire”, și-a dat acordul, cu sinucigaș entuziasm, o amorfă mulțime “românească” predispusă oricând, în numele așa-zisului progres ce ispitește cu iluzorii și efemere emancipări economice și sociale, să-și crucifice public normalitatea, rostul firii cristalizat în milenii de echilibru sufletesc.
Aclamând inconștient, sedus, eradicarea principiilor morale de viață, a idealurilor, a tradițiilor proprii pe care, de la an la an, le lasă să fie infestate de stranii și patologice influențe de afară, a istoriei care i-a păzit cu inimaginabile jertfe, identitatea, și, mai presus de toate, a credinței ce i-a dăruit uluitoarea, incredibila și tainica dăinuire în veacuri de atroce bestialitate, totul de dragul “noii libertăți”, masa amorfă a acelei mulțimi “romînești” a căzut suicidar în capcana neantului spre care a fost atrasă prin atâtea ispite și momeli iscusite.
Ce timpuri mutilante trăim?... Văzând grefa asta plantată forțat în inima acestui popor creștin, ce timp de secole și-a-ncredințat destinul credinței lui creștine, cum își arogă virtuți exponențiale, aplaudând public VICIUL, ca libertate de a fi!
Să stai apatic, anesteziat, când MATCA ta ființială de mii de ani este pusă la zid, când memoria neamului tău este condamnată la uitare, când modelele tale culturale sunt terfelite, când trecutul tău istoric este interogat ca fiind suspect și relativ, de tot felul de instanțe străine, imorale și ilegitime, când martirii creștini ai temnițelor comuniste sunt reîncriminați, este ca și cum a sta cu spatele la execuția publică a celor care, prin jertfa lor, ți-au asigurat libertatea și demnitatea de a fi român și creștin în lume. A fi nepăsător până la nesimțire, a fi apatic până la cruda și patologica indiferență față de CORUPEREA publică a felului nostru de a fi, față de distrugerea în mod public a FIBREI românești, înseamnă, în fond, o coparticipare tacită, un umăr pus din interior la desființarea duhului creștin românesc, un cumplit și inimaginabil păcat al acestei mulțimi “romînești” de azi, care, în lipsa unei căințe și a unei dumnezeiești revolte, ne va stigmatiza pe veci ființa, condamnând-o la ireversibilă cădere și uitare.
Căci prin darul divin al încreștinării, omul trebuie să fie PAZNICUL ființei lui! A părăsi acest sfânt privilegiu înseamnă a-L părăsi pe Cel care ți L-a dat prin propria și cutremurătoare Lui jertfă! Înseamnă să-ți trădezi infinitul din tine! Iar vremurile căzute de azi ne arată c-am devenit meschinii paznici de o clipă a strictului interes individual, dar nimeni nu-și mai apără ființa sufletească și, mai presus de toate, nimeni nu mai apără FIINȚA NEAMULUI ROMÂNESC!
Această entitate pe care n-o poți cuprinde fizic, n-o poți atinge material, dar care te trăiește și te strigă astăzi prin toți porii! Mulțimi de oameni ies în stradă și se revoltă împotriva corupției politice, economice, financiare. Legitimă atitudine! Dar nimeni nu a ieșit în stradă împotriva corupției sufletești! Cutremurătoare CĂDERE!
“Dezrobiți” de memorie, de propriile valori sufletești, “descătușați” de puterea tainică a eroilor și martirilor noștri și, mai presus de toate, de credința noastră, ne vom târî ca popor pe orizontala pustiului sufletesc ce ni s-a pus la dispoziție, trăgând după noi la groapa comună a “noii” omeniri, tot ce putea regenera acest neam în fața procesului mistuitor la care a fost supus!
O tiranie a prezentului unei democrații a patologicului, ce-și cere dreptul ilegitim la “sănătate!” Iar în fața ei, niciun baraj moral! O dezertare în masă ce duce deja la o uluitoare involuție sufletească a omului! O anulare a Absolutului din planul Adevărului prin excluderea Revelației!
Distrugerea sentimentului comun religios ce ne rupea de gravitația speciei, dându-ne perspectiva Salvării și înălțării condiției noastre, distrugere ce a dus la “privatizarea” agresivă a Unicului sens ce ne unea și pulverizarea lui în haotice sensuri individuale, ce se confruntă atroce pentru o efemeră întâietate. Și astfel se vrea o lume care să trăiască permanent în sens giratoriu la nivel de turmă, stupidă și epuizantă buclă Sisifică, iar la nivel individual, fiecare cu sensul lui, tiranizat de prezent și umbrit de Dumnezeu!
Un neant organizat, atât prin forța centripetă a gloatei fără de credință, atrasă atavic de gravitația infernală a interesului strict individual, existențe
ecranate, prăbușite în virtual, atomi sociali aflați în veșnică concurență în fuga lor spre un centru inexistent, omul orbit, cârtița-socială, cât și... prin forța centrifugală ce-l risipește-n lume, zdrobindu-i, în final, ființa într-un delir al infernalei singurătăți!
Te uiți cu uimire, dar și cu o cutremurătoare durere în suflet, cum această mulțime amorfă de români au dezertat public, fulgerător, din propria lor natură, pentru a nu pierde nimic din jocul sinistru de artificii ambalat în vaste și nenumărate oportunități de parvenire personală, luând în spate, fără niciun scrupul, valuta forte a unui neam întreg. Lăsând în spate tot ce le-a conferit forța dăinuirii miraculoase în fața tăvălugului istoriei, înălțimea demnității de a fi român și anume “puterea personală”. Acest dor sublim al creștinismului, ce așează în fata lumii persoana, făcută după Chipul și Asemănarea lui Dumnezeu, trebuia pus pe taraba meschină a noului internaționalism, vândut pe nimic și schimbat cu chipul și asemănarea cetățeanului nou, omul de nicăieri, acel micro-organism social unicelular, capabil să migreze în toate direcțiile, fără ca el însuși să fie în niciuna. Stupid și mutilat produs mutand al laboratoarelor de inginerie socială, specializate în a concepe și desena noi comportamente umane, benzi animate ce vor înlocui destinele umane!
Cetățeni spontani, rod al istoriilor și identităților “alternative”, viitori indivizi “amfibii”, predestinați să facă o veșnică navetă, agitați brownian fără de pauză, între neantul vieții personale și lumea halucinogenă a unui alienant și perpetuu spațiu virtual!
Un teribil val de amnezii obligatorii, ocultări premeditate ale adevărului despre noi înșine, iată câteva elemente ale spațiului reeducării contemporane la care este supus cu cinică consecvență acest biet popor român, ca să se racordeze docil la hiatusul sfâșietor ce marchează memoria creștină a Europei de azi!
Ne-am “domesticit” într-atât sfântul temei arhaic ce arunca firesc, cu de la sine putere, orice pervertire ce se-ncerca aspra ființei noastre, încât singuri am început să ne stigmatizăm orice simțământ al iubirii de țară și, mai presus de orice, al iubirii de Dumnezeu, contaminați fiind de subtila otravă ce ne-a intrat în sânge și care ne face să ne detestăm condiția, considerând acești sfinți piloni ce ne-au ținut nevătămată esența firii românești în istorie, ca pe un reflex de iobăgie sufletească înrobită unor himere.
Traduceți toate astea în spectrul social, dar și sufletesc, al acestei nații și veți fi marcați de neașteptate “solidarități” alienante are românilor alternativi, conștiințele amfibii revoltate împotriva propriilor valori milenare, crescuți din manualele de istorie alternative ce le-au relativizat istoria și ființa.
Inexistența astăzi a unor paznici ai ființei naționale, acei atât de necesari grăniceri morali, așezați la frontiera invizibilă a sufletului românesc a dus la invazia, fără precedent în celula românească, a același ADN străin de ereditatea noastră și care se va arăta devastator în timp pentru acest popor. Lipit din naștere de Absolut, acest popor a plătit cu prețul jertfei supreme, cele mai cumplite tributuri istoriei, făcând moneda de schimb propria-i viață, dar nicicând propria-i credință! O lume românească contemporană, parcă excedată congenital de măreția ontologică a propriului trecut, incapabilă să moștenească tezaurul tăcut și dureros al jertfei de sine, avortează lent și public, copilul Sfânt al propriei dăinuiri: credința!
În fond, nemaifiind racordat la aceasta din urma și, apoi, nici măcar la încrederea în ceva, se desparte lent de duhul neamului său, lăsându-se îngrijit “ideologic”, cu tragica cecitate, ca apoi singur să-și semneze, ca pe o “izbăvire”, cea mai cruntă condamnare: despărțirea de sine!
Din zilnicele noastre iresponsabilități, din condamnabila noastră nepăsare, din lașitățile cristalizate-n timp ca mod de viață, din reflexele minime centrate numai pe supraviețuire sau, din contră, din goana haotică după confortul unei vieți mereu amânate, din adaptabilitatea, fără jenă, oricând și oricum, fără nici cea mai mică reacție critică, la marele exod făcut zilnic din condiția de român și creștin, se toarce somnul letal de azi al conștiinței românești. Nu mai este o ÎNFRÂNGERE, ci o cumplită DESCOMPUNERE, o fatală și reversibilă cădere din istorie și, mai ales, din propria ființă, pentru care numai noi, prin trădările noastre zilnice, ne facem vinovați în fața Bunului Dumnezeu!
Iar crima aceasta este dublă! Căci nu ne-ngropăm numai propria existență de azi, în cimitirul comun pus la dispoziție cu atâta zel și entuziasm “umanist”, dar tragem după noi, cu cinică și de neiertat iresponsabilitate, întreaga FIINȚĂ nevinovată a acestui neam românesc! Căci, dacă a crucifica un om nevinovat este o cumplită și tragică nedreptate, strigătoare la cer, a-ți crucifica Ființa neamului tău va cere necruțătorul răspuns dat de CER celor ce se vor face vinovați! Dar dincolo de fatumul acesta, ce poate ne va mistui necruțător, trebuie știut că va fi și o sfântă CERNERE. Căci dacă primul face parte din destin, cea de-a doua “cernere” este copila Proniei Cerești ce poate ridica oricând omul și neamul din imuabila și tragica-i soartă. Și astfel, să nădăjduim, căci așa cum VEȘNICIA n-a rămas indiferentă față de crucificarea lui Iisus, în același fel nu va fi indiferentă cu FIINȚA cea adevărată a neamului românesc care L-a iubit!
DAN PURIC, din volumul “Omul Liber”
