La 24 februarie, în ziua când Biserica Ortodoxă sărbătorește Aflarea capului Sf. Ioan Botezătorul, spiritualitatea populară consemnează ziua lui Dragobete, zeu al tinereții în Panteonul autohton, patron al dragostei și al bunei dispoziții.
Dragobete era ziua când fetele și băieții se îmbrăcau în haine de sărbătoare și dacă timpul era frumos, porneau în grupuri prin lunci și păduri, cântând primele flori de primăvară. Fetele strângeau în această zi ghiocei, viorele și tămâioase, pe care le puneau la icoane, pentru a le păstra până la Sânziene, când le aruncau în apele curgătoare. Dacă întâmplător, se nimerea să găsească și fragi înfloriți, florile acestora erau adunate în buchete ce se puneau, mai apoi, in lăutoarea fetelor, în timp ce se rosteau cuvintele: “Flori de fragă/Din luna lui Faur/La toată lumea să fiu dragă / Urâciunile să le despartî”.
În dimineața zilei de Dragobete fetele și femeile tinere strângeau zăpadă proaspătă, o topeau și se spălau cu apa astfel obținută pe cap, crezând că vor avea părul și tenul plăcute admiratorilor.
De obicei, tinerii, fete și băieți, se adunau mai mulți la o casă, pentru a-și “face de Dragobete”, fiind convinși că, în felul acesta, vor fi îndrăgostiți întregul an, până la viitorul Dragobete. Această întâlnire se transforma, adesea, într-o adevărată petrecere, cu mâncare și băutură. De multe ori băieții mergeau în satele vecine, chiuind și cântând peste dealuri, pentru a participa acolo la sărbătoarea Dragobetelui.
Dragobetele trebuia ținut cu orice preț, altminteri tinerii nu se vor îndrăgosti în anul care urma. În plus, un semn rău era dacă o fată sau un băiat nu întâlneau la Dragobete măcar un reprezentant al sexului opus, opinia generală fiind ca, tot anul, respectivii nu vor mai fi iubiți, iar dacă o fată ieșea împreună cu un băiat și nu se sărutau se credea despre ei că nu se vor mai iubi în acel an.
Dragobete - sărbătorit în ziua împerecherii păsărilor
El este sărbătorit în ziua împerecherii păsărilor care se strâng în stoluri, ciripesc și încep să-și construiască cuiburile. Păsările neîmperecheate în această zi rămâneau stinghere și fără pui până la Dragobetele din anul viitor. Asemănător păsărilor, fetele și băieții trebuiau să se întâlnească pentru a fi îndrăgostiți pe parcursul întregului an. Pretutindeni se auzea zicala: “Dragobetele sărută fetele!”
Dragobete identificat cu Năvalnicul
Dragostea curată a tinerilor, asociată de romani cu ciripitul și împerecherea păsărilor de pădure, este pusă sub protecția unei îndrăgite reprezentări mitice, Dragobetele. El este identificat și cu o altă reprezentare mitică a Panteonului românesc, Năvalnicul, fecior frumos care ia mințile fetelor și nevestelor tinere, motiv pentru care a fost metamorfozat de Maica Domnului în planta de dragoste care îi poartă numele (o specie de ferigă).
Etimologia cuvântului Dragobete
Una din ipoteze este că Dragobete ar putea proveni din slava veche: dragu biti - a fi drag. O altă ipoteză spune că numele provine din cuvintele dacice trago - tap și bete - picioare (pedes, în latină). Pierzându-se limba dacă, trago a devenit drago, iar pede - bete (cum se numesc cingătorile înguste, fâșiile țesute). Țapul simbolizează puterea de procreare, forța vitală, fecunditatea.
Culegătorii de folclor de la sfârșitul veacului al XIX-lea și din prima parte a secolului al XX-lea au mai înregistrat și alte denumiri pentru această sărbătoare, precum “Ioan Dragobete”, “Drăgostitele”, “Sântion de primăvară”, “Cap de primăvară” sau “Cap de vară întâi”, dar și “Dragomiru-Florea” sau “Granguru”. În unele tradiții este numit fiu al Babei Dochia și cumnat cu eroul vegetațional Lăzărică. https://azm.gov.ro/datini-traditii-si-obiceiuri-populare -romanesti-in-luna-februarie
Iubiţi-vă pe tunuri
Adrian Păunescu (1943 - 2010)
Mă voi feri ca de foc de pericolul
Că dragostea să devină
Obiect al meditaţiei,
Al speculaţiei,
Al filozofiei.
Ferească Dumnezeu
De acea dragoste retorică,
În stare să ucidă
Numai eroii
Pe scenele de scândura uscată.
Alt fel de dragoste am trăit eu
În zilele şi-n nopţile vieţii mele.
Am fost devorat,
De patimi reale,
Şi nici un regizor
Nu mi-a putut iscăli pieptul
Cu biata lui cerneală roşie,
De care s-au învrednicit toţi actorii.
Eu însumi am ceva teatral
În fiinţa mea.
Dar eu nu sunt actorul,
Eu nu sunt regizorul,
Eu sunt autorul
Tragediei pe care o joacă atâţia.
Adolescenţi şi adolescente
Se vor regăsi teatral
În poemele mele de dragoste
Pe care le restitui lumii
Ca pe-o boală de care voiesc să mă lepăd
Şi nu pot.
Căci nici o boală nu devine
Mai mică în tine
Dacă se molipsesc şi alţii de ea;
O, dragostea mea devăstătoare,
Câţi tineri îşi vor face iluzia
Că-i poţi salva când te vor ciţi
În cuvintele mele.
Nu există propriu-zis experienţă umană,
Nimic nu e valabil decât o singură dată,
Ca o seringă în vremea modernă.
Totul se aruncă după folosinţă,
Înclusiv dragostea unui poet
Citită în cărţile lui.
Nici Biblia nu foloseşte,
Nici Biblia n-are un conţinut exemplar,
Experienţa din Cântarea Cântărilor
Se pierde ca un proces verbal de şedintă,
Nu e nimic de făcut,
Nu e nimic de ales
Din toate acele cuvinte,
Decât plăcerea estetică.
Eu simt autorul tragediei,
Eu declam împreună cu actorii,
Eu fac fibrilaţie la inimă odată cu regizorii,
Eu aplaud şi huidui împreună cu spectatorii,
Eu mă spânzur împreună cu administratorul teatrului
În acest final de veac
În care dragostea
A ajuns atât de prost vandabilă.
Se joacă, dragii mei,
Tragedia dragostei
În faţa scaunelor goale.
Murim şi nimeni nu se uită la noi,
Actorii turbează pe scândura goală
Şi poate ca de-atâta singurătate
În sălile în care joacă
Ei încep să ia în serios
Rolurile din tragedia dragostei.
N-a fost chip să scap de aceste cuvinte,
A trebuit să vi le spun
Gelos pe Shakespeare,
Care a avut răbdarea
Să-şi omoare toţi eroii,
Stiind
Că vă fi absolvit de marea lui vină
Pentru că, între timp, oricum,
Toţi aveau să moară,
De moarte firească.
Dar eu sunt poet liric,
Eu încă n-am deprins învăţul
De-a pune la persoana a treia
Ceea ce devoră persoana întâi.
Şi de-atâtea ori am simţit nevoia
Să mă salvez cu un plural al majestăţii
Şi n-am putut şi unii dintre voi
Au numit, prosteşte,
Această care mi s-a întâmplat,
Egoism.
Şi nici nu am blestemată
Răceala de cuget
A şefului de cadre
Care iubeşte-n taină,
În vreme ce acţionează
Cu dosare şi referinţe de tot felul
Împotriva tuturor iubirilor şi a tuturor celor
Care iubesc.
Dragostea mea are un aspect
Aproape clasic,
În romantismul ei
Desuet şi expresionist.
Iubesc
În numele tuturor umilinţelor,
Şi al tuturor aşa-ziselor faradelegi pedepsite
De legi fără de lege.
Vai mie, autor de tragedii,
O s-ajung exemplar, o să se predea
Lecţii de literatură universală
Pe textele mele,
Biată autopsie,
Vinovată şi impudică autopsie,
Câti din voi, care vă veţi supăra pe copii voştri
C-au luat note mici
La lecţia "Poezia lui Adrian Păunescu",
N-aţi fi azi în stare
Să mă ucideţi
Pentru poezia de dragoste
La care nu copii voştri, ci voi aţi putea rămâne repetenţi.
Vă voi trece clasa,
Pe voi şi pe femeile voastre,
În faţa cărora îngenunchez
Pentru sfânta răbdare pe care o au cu noi
Şi pentru misteru1 care ne leagă.
Vă voi trece clasa, vă voi trece veacul,
Veţi supravieţui în poezia mea,
Şi poate mai mult în pozia mea de dragoste,
Care nu e reglementată
Prin hotărâre a Consiliului de Miniştri.
O, bieţii mei prieteni!
Scriu poezie de dragoste
Şi ştiu că n-am nici o şansă
În timpul vieţii mele.
Sunt făcut să par altceva,
Suport interdictia de a vă fi unul din semeni,
Teatral uneori,
Pentru că-n clădirea teatrului nostru
A ascuns armata
Toata muniţia, toate drapelele.
Teatral uneori
Pentru că în oraşul nostru
Nu mai e loc nicăieri altundeva de poeţi
Întrucât primaria e plina de funcţionari.
Teatral, teatral, într-adevăr,
Şi rugindu-vă,
Implorindu-vă,
Ordonidu-vă:
Pace şi dragoste
Şi dacă sunt pe lume şi dragostea, şi pacea
Va fi şi Truda de-a le păstra.
Bucuraţi-vă că mai aveţi
Poeti din acest os,
Păsări de această marcă,
Împulsuri în această direcţie.
Bucuraţi-vă, bucuraţi-vă, plângând,
Că în vreme ce voi mă credeaţi surghiunit
În sintaxa unei singure orientari,
Să lucrez ca orbetele
Pentru infăţişarea voastră festivă,
Eu iubeam şi scriam
Poezie de dragoste.
Iar pe voi, fraţii mei tineri,
Pe voi, care mă veţi ciţi crezând
Că veţi avea ceva de învăţat din poezia mea de dragoste
Vă rog, nu pariaţi prea mult
Pe această iluzie.
Nimic nu se învaţă de la nimeni
Până când nu înveţi acel lucru
Din propria ta experienţă.
Voi mă veţi iubi
Abia după ce
Veţi ajunge-n situaţia mea.
Poezia mea nu e de dragoste, ea e dragoste,
Poezia mea de dragoste nu e iniţiere,
În versurile mele nu veţi găsi
Descrise somptuos
Poziţiile dragostei
Ca-n manualele de pornografie indiana
Sau chiar daneză.
O, nu. Toată poezia mea de dragoste
E o imensa vatră de cenuşă
La temelia unui rug
Ce arde încă.
Luaţi această carte-n mâini,
Această machetă a unui teatru tragic,
Iubirea e tragică.
Pentru că iubirea e moarte,
Iubirea e tragică
Pentru că actorii o rostestesc cu suflarea tăiată,
Măreaţă cum e
În scriitura pe care au învăţat-o,
Dar abia aşteaptă să coboare
Dupa ce şi-au îmbrăcat hainele de stradă
În fierbintea, urâtă, dar pasionata lor
Iubire de oameni.
În sală pe fiecare-l aşteapt-o femeie,
Undeva, la balcon, o fată pură plânge,
Când iubitul ei, actor la Teatrul municipal,
Se sărută pe scenă cu o actriţă.
Vai, eterna contradicţie
Dintre artă şi viaţă!
Nu vă luaţi după spusele mele, ci după cele scrise
Citiţi cartea mea
Când viaţa v-a obosit de-ajuns într-o zi,
Eu nu am pretenţia să vă învăţ nimic,
N-am decât orgoliul de-a mă alatura
Cu toată cenuşa distrugerii mele
Cenuşilor voastre,
Căci fiecare dintre voi
E un cuplu
De la care ar putea începe
Iaraşi Lumea.
Şi când veţi vedea
În faţa ochilor voştri arzând de iubire
Tunurile veacului pregătindu-se s-ă-distrugă
Câmpiile şi fabricile,
Oamenii şi munţii,
Păsările şi peştii,
Bibliotecile şi spitalele,
Mormintele şi bisericile,
Nu pregetăţi, aruncaţi-vă hainele de pe voi,
Îmbrăţişaţi-vă, sărutaţi-vă,
Şi pentru că pământul e rece,
Iar tunurile care vor să-l distrugă sunt calde,
O, voi, tineri ai planetei mele
Convulsionată de-atâtea arme,
Sub ochii holbaţi ai armatelor,
Sfărimând ochelarii greţoşi ai generalilor,
Fără nici o ruşine,
În numele singurei religii care ne uneşte,
Credinţa în continuitatea speciei umane,
Iubiţi-vă,
Iubiţi-vă pe tunuri!
Concediaţi tunarii
Şi dezamorsaţi obuzele
Şi daţi-ne acest prim şi netrecător
Semn al păcii universale.
Iubiţi-vă,
Iubiţi-vă pe tunuri!
Iubiţi-vă până le veţi hodorogi,
Până le veţi scoate din funcţiune,
Iubiţi-vă aruncând din mâini
Tot ce vi se-ntâmplă s-aveţi în mâini,
Actele voastre, banii voştri, oglinzile,
Chiar şi această carte care nu are decât meritul
Că aparţine unui om
Care în viaţa lui, deşi n-a avut norocul
Să facă dragoste pe nici un tun,
Când n-a dormit şi n-a scris,
A iubit
Cu disperarea condiţiei umane,
Cu lacomia venitului de pe front,
Cu grija medicului
Şi cu dăruirea muribundului.
Facă-se profeţia mea,
Fie o dată pentru totdeauna a tinerilor
Iubirea pe tunuri!
