Într-o zi, mai mulți cetățeni ai lumii, “mie să-mi fie bine” au urcat fiecare cu mica lui “fericire” personală, ținută bine la piept, ca nu cumva să se piardă prin vreo iresponsabilă “împărtășire” a ei în grup, într-un autobuz.
Era o zi de vară, prin care se strecuraseră leneși, inerți, abia mișcându-se, ca niște alge pe fundul unei ape stătute. Privirile scurte, fără orizont, stânjeneau parcă aerul prin lipsa de perspectivă ce o impuneau agresiv, ca, apoi, frângându-se una de alta și toate la un loc de geamul mașinii, să se-ntoarcă mândre de unde plecaseră, având stupida impresie că au cucerit lumea dimprejur.
Un om în vârstă, cu părul alb, dar cu totul și cu totul altă privire, se suise și el în mașina deja plină până la refuz.
În ciuda înghesuielii, între el și ceilalți se ridica discret o sfântă distanță invizibilă pentru ochiul mulțimii, dar care, totuși, avertiza tainic că nu poate fi străbătută. Stătea în picioare, drept, într-o poziție solitară ce impunea un nebănuit respect. Pesemne îl ajuta și privirea, acea cătare pătrunzătoare, dincolo de semenii înghesuiți, către o zare sufletească numai de el știută. Și poate de aici aerul unei nobile tristeți ce-l învăluia.
-”Cum este posibil?”, începu el brusc, cu voce tare, străpunsă de o infinită durere, un dialog cu un partener invizibil, care pe moment surprinsese întreaga audiență din juru-i, adormită atât de aerul înăbușitor al verii, cât și de propria-i inerție.
- “Cum este posibil?”, repetă din nou și, pentru o clipă, banalitatea din ochii celor mulți se sperie neștiind unde să se ascundă.
- “Cum este posibil ca o țară cu atâtea calități să dispară sub ochii noștri, să se năruie cu totul și noi să nu facem nimic?”
La-nceput s-a simțit cum aceste cuvinte rostite cu forță și, mai ales, cu durere, au zdrobit aerul sec înăbușitor, de conservă, al autobuzului, ca apoi, după ce au rămas, pentru o clipă, suspendate și mirate în aer de lipsa de ecou sufletesc, să se prăbușească fără viață la pământ.
Și totuși, într-un târziu, oamenii aceia comuni, ai lumii, “mie să-mi fie bine” au reacționat. Nu fiecare în felul lui, ci toți în același chip. Au zâmbit la-nceput, nu înțelegător, ci cu o mulțumire, unul către celălalt, ca și cum pentru prima oară ceva străin lor îi făcuse în sfârșit să solidarizeze. Se simțea în aer “rodul” unei nașteri diferite decât cea a bătrânelului și mai ales acea sinistră coagulare spontană a unei majorități, pe care în mod neașteptat istoria recentă a ajutat-o să parvină ca să-și judece “victima” preferată, natura ce o depășea, ființa superioară!
Un val de șușoteli, care mai de care mai ironice, făcu să se clatine algele inerte din autobuz.
Dar bătrânul domn nu le luă în seamă. Privea mai departe, acolo, spre lumea lui pe care o întrebă cu sufletul sângerând:
- “Pentru ce au murit eroii noștri în războaie?...
Pentru ce s-au sacrificat martirii noștri în pușcării?...
Pentru ce?... Îmi puteți oare răspunde la această întrebare?... Pentru România asta mutilată de astăzi? Pentru rana asta care nu se mai închide nicicând și care-i țara noastră?... Pentru asta oare
s-au jertfit atâția?...” De data aceasta, în mașină se lasă o clipă de tăcere, dar nu cea care ar aduce cu sine o'nțelegere, ci una care prevestea prăpastia dintre cele două lumi.
Autobuzul se strecura gâfâind prin aerul torid al verii, parcă ducând cu sine doi călători cu destinații atât de diferite, unul spre veșnicia neamului și celălalt nerăbdător să se dea jos la prima stație.
- “Să moară mama! I-al cu telefonul! Filmează-l! Îl băgăm pe YouTube! Să vezi câte like-uri facem cu moșu!”, se auzi vocea vioaie a unui tânăr.
Ceilalți din jurul lui se distrau copios. Într-adevăr, pentru ei, bătrânelul era o mare curiozitate. Ca la un semn, mai multe telefoane mobile se ridicară în aer ca să-l filmeze. În spatele lor erau niște fețe cumplit de amuzate. Făceau o “captură” rară. Cuvintele pe care ei, tinerii, le auziseră de la omul acela în vârstă ce privea dureros dincolo de lumea din jur, li se păreau intraductibile, ciudate. Păreau venite din altă țară sufletească. Din străfundul de durere al unui om, ele căzuseră pe pământul arid al inimii lor și, negăsind nici un strop de memorie din care să se adape spre a se odihni o clipă, după ce s-au învârtit înnebunite de spaima singurătății în aerul înecăcios din jur, au căzut prăbușite fără suflare, la pământ. Fluturi luminoși ai unei alte lumi s-au zbătut cât s-au zbătut să-și regăsească cerul pierdut, ca apoi să fie răpuși de privirea-geam a oamenilor dimprejur pe care ei îi credeau flori. Și poate de aceea, nesimțindu-le cu ființa lor adormită, tinerii din jurul omului în vârstă începuseră să se joace, la unison, cu tragicele-i cuvinte.
- “Băi, Nelule, uită-te la tine ce față de martir ai!... Să mor eu, ești tare mă!” Ceilalți se prăpădeau de râs. Noul joc, cu cuvintele noi și neînțelese îi amuza copios.
- “Lasă mă, că și tu ai față de erou!”, îi răspunse celălalt, victorios de propria-i replică.
- “Mă, hai să ne sacrificăm cu toții la prima stație!”, urlă cât putu de tare un tânăr al lumii, “mie să-mi fie bine”.
- “Ce să facem, bă?”, întrebă unul mirat de propunere.
- “Să ne sacrificăm, mă, la prima stație!”
- “Adică?”, întrebă celălalt nelămurit, încercând să descifreze sensul cuvântului.
- “Adică să ne dăm jos, să ne cărăbănim de aici, că-i aerul mult prea tare pentru noi!” Un hohot de râs general umplu deodată mașina. Bătrânul domn nu avea nici un aliat în mașină. Nici măcar cei care arătau a fi mai apropiați de generația lui ca vârstă. Toți, dar absolut toți, solidarizaseră tacit împotriva lui. Mai întâi printr-o organică coaliție a tăcerii a omului comun în fața a ceea ce-l depășește, ca apoi, totul să se transforme în suveran dispreț. Strigătul de durere al bătrânelului le crease un ciudat inconfort sufletelor lor domesticite în timp de atâtea și atâtea sclavii nevăzute.
Nu puteau să mai simtă și să mai vadă că mașina aceea, care înainta parcă spre nicăieri, ducea cu sine, în mijlocul vieților lor inerte, rana sângerândă a unei întregi țări, intrată-n agonie.
Ca la un semn nevăzut, rând pe rând, pâlcuri de oameni se dădeau jos, la diferite stații, de parcă cei care defilau în viață cu lozinca “mie să-mi fie bine” găsiseră, în sfârșit, un bine comun pe care
să-l împărtășească: DISPREȚUL de acel altul, pe care nu-l recunoșteau, CRUCIFICATUL necunoscut al istoriei noastre! În curând, mașina rămăsese goală, dar bătrânul nu se oprise din discursul lui.
- “Câte jertfe mai trebuie să dea neamul ăsta, ca să-și afle și el o clipă de odihnă?”
Vorbea mai departe unei mulțimi, numai de el văzute.
Scaunele, rămase acum pustii, îl ascultau cu un respect desăvârșit, ca și cum în șoaptă, pe nesimțite, pe ele s-ar fi așezat, unul câte unul, toți aceia pe care el îi strigase cu o cumplită durere în glas: “martirii, eroii, oameni-suferință, jertfiții și sacrificații neamului.” Păreau că s-au întors cu toții ca să stea pe locurile ocupate nelegitim de cei care tocmai coborâseră, ca să refacă țara în drumul ei fără de nicio stație în istorie, către VEȘNICIA NEAMULUI ROMÂNESC!
Din volumul “Omul Liber”, autor DAN PURIC
