Omul este două treimi apă. Planeta care l-a zămislit este compusă în aceeași proporție din apă. Marile civilizații din trecutul omenirii au fost civilizații fluviale. Cursurile de apă le-au condiționat existența, ele le-au adus înflorirea ori le-au provocat decăderea: greșelile omului în gestionarea acestui vital capital fiind greu plătite prin ipotecarea viitorului propriilor civilizații făurite de el pe văile marilor bazine acvatice ale antichității. Însăși societățile actuale - preindustrială, industrială și postindustrială - sunt confruntate cu aceeași problemă de a cărei rezolvare ori impas a depins și în trecut gradul de dezvoltare atins de o civilizație.
Tocmai de aceea, Planeta Apelor trebuie să devină planeta înțelepciunii. Lecțiile trecutului sunt pline de învățăminte. Date ale prezentului privind starea apelor globului impun luciditatea din care să decurgă necesitatea unei mai inteligente gospodăriri a capitalului - apă. Avertismentele viitorului cu privire la irosirea acestui capital sunt severe și categorice. Ceea ce părea - cel puțin pentru anumite zone ale globului - un bun la îndemâna tuturor, pe care nimeni nu s-a gândit nici să-l cruțe și nici să-l economisească, tinde să adauge lumii contemporane încă un subiect de criză, în ciuda faptului că omenirea nu folosește decât o infimă parte din imensul rezervor de apă al naturii.
Dar oare cât de mare este acest rezervor ? Cât de “inepuizabile” sunt izvoarele lui și ce le poate amenința secătuirea? Și dacă, într-o zi, setea pământului nu va mai putea fi săturată? Dacă tocmai ceea ce până mai ieri ne părea drept cel mai abundent element din toate substanțele naturale ale Terrei se dovedește a fi insuficient înfloririi civilizației actuale?
Volumul de 8.500.000 km cubi, cât însumează apa dulce de la suprafața, din interiorul și din atmosfera globului, pare imens și, după toate calculele, el este de peste trei ori mai mare decât reușește să consume astăzi omenirea, cu atât mai mult cu cât ciclul hidrologic de pe Pământ înnoiește continuu această resursă inepuizabilă. Și totuși, 8,5 milioane km cubi de apă dulce disponibilă pe Pământ și în atmosferă nu reprezintă decât 0,65 la sută din totalitatea apelor deținute de planetă. 2,15 la sută din întregul volum de ape dulci ale Terrei, adică de peste trei ori mai mult decât există în toate râurile, fluviile, rezervoarele subterane lacurile și bălțile de pe continente, sunt prizonierele ghețarilor montani, ale banchizelor polare și ale aisbergurilor, peste toate acestea, pentru a justifica imaginea de planetă a apelor, 97,2 la sută din totalitatea apelor aparțin mărilor și oceanelor, acelui super-continent albastru care întregește imensul volum de 1.350 milioane de kilometri cubi de apă, câtă a existat pe glob de la nașterea Pământului și va exista cât va dăinui Terra. Atât și nimic mal mult. Imens rezervor pe lângă care, dacă totalitatea apelor Pământului ar fi reprezentată printr-un singur pahar, apa dulce accesibilă omului n-ar însemna decât o picătură. O picătură care adapă opt miliarde de oameni, toate viețuitoarele uscatului, întreaga lume vegetală terestră, putând încă suporta o “încărcătură” biologică de câteva ori mai mare. O picătură care nu scade și nici nu crește, dar o picătură care se poate degrada, se poate murdări, se poate polua, devenind improprie consumului și, nu arareori, dăunătoare însăși vieții pe care apa a creat-o. Și se degradează, se murdărește, se poluează, adeseori dincolo de capacitățile de solvent universal ale acestui fascinant element care, până la o anumită limită, este capabil să se primenească singur și să se autopurifice.
În plus, legi imuabile ale naturii, “capricii” ale climatului terestru fac ca această “picătură” să nu fie uniform repartizată, ci zone întregi de cumplită ariditate, de pustiuri și deșerturi să alterneze cu zone de excesivă umiditate și catastrofale inundații.
(Din Almanahul “Scînteia”, 1978)
Ioan Grigorescu
