- “Părinte Atanasie, lumea mă-ndeamnă să devin Președintele României!”
Părintele se-ntoarse brusc în cadrul ușii și, cu o privire acvilină, care, pentru o clipă, săgetă necruțător aerul chiliei, îmi spuse:
- “Dar Puric, n-ai popor care să te urmeze!”
Din fulgerarea aia de gând ce îmi lumină sufletul îmbeznat, venit din lume, am întrevăzut cremenea sufletească a acestui om ce străbătuse parcă de unul singur destinul crunt al unui popor copleșit de o istorie nefastă.
Așa mic de statură cum era, îmbrăcat în rasa lui călugărească smerită, în mod de neînțeles cu mintea, părea un vârf de munte căruia furtunile nu i-au putut înfrânge semeția.
Un soi de autoritate luminoasă, rod al unei inimaginabile suferințe în timp, se așternu în mica chilie, făcându-mă să simt cu toată ființa aerul curat și izbăvitor al libertății câștigată prin credință trecută prin suferință.
Pe peretele sobei văruite, făcută parcă din tremurul palmelor ce-i frământaseră pereții de lut, din care vibra parcă o căldură de suflet omenesc, atârna o biată fotografie xerocopiată, prinsă într-o pioneză. Stătea așa, ușor descentrată și, tremurând la fiecare deschidere de ușă a chiliei, ca o ultimă frunză a unui copac ce sfidează din răsputeri chemarea necruțătoare a toamnei.
Din ea ne priveau, de dincolo de vremuri, două perechi de ochi în care tristețea parcă își găsise în sfârșit adăpost.
O femeie și un bărbat îmbrăcați în portul țărănesc, trecuți de prima tinerețe, se uitau la timpul prezent cu acea lipsă de concesie a eternității când este pusă față-n față cu clipa trecătoare. Stăteau unul lângă altul, neschițând nici cel mai mic gest de a poza, cu un soi de demnitate în fața căruia însuși aparatul de fotografiat părea că îngenunchease ca să-i facă loc lui Dumnezeu să ne privească.
- “Sunt părinții mei!”, îmi spuse părintele Atanasie, aranjându-și cu mâna tremurândă colțul cuverturii modeste de la patul mic de lemn rezemat de sobă ca de un bun prieten.
Din volumul “Omul Liber” autor DAN PURIC
