Mașina hidrologica a Terrei își reglează eternul ciclu pe verticală, de la sfera Pământului spre atmosferă și de la atmosferă la Pământ, datorită energiei solare. Ascensorul apelor urcă și coboară continuu. 70.000 km cubi de apă se evaporă într-un singur an de pe uscat, prin “evapotranspirația” râurilor și fluviilor, a lumii vegetale și animale. Supercontinentul albastru - marile și oceanele Terrei - contribuie la încărcătura acestui ciclu cu 550.000 km cubi pe an. Din norii atmosferei cade anual pe pământ aceeași cantitate de apă sub forma ploilor: 440.000 pe suprafața oceanelor și 110.000 pe continente, de unde fluviile o cară în mări sau solul o depozitează în pânzele freatice pentru alimentarea izvoarelor.
Și totuși, întrebarea stăruie obsesiv: Dispune Planeta Apelor de atâta apă încât să satisfacă setea de care dă dovadă dezvoltarea civilizației contemporane? Cel puțin din punct de vedere teoretic, răspunsul este afirmativ.
Numai volumul ploilor și ninsorilor ce cad anual pe uscat, în mări și oceane, și care constituie unica sursă de alimentare a tuturor râurilor, fluviilor, lacurilor și a pânzelor freatice din subteran însumează 550 000 km cubi! Din acest imens volum - care la rândul lui își trage vlaga din “transpirația” Terrei - patru cincimi cad direct în mări și oceane, iar o cincime, adică 110.000 km cubi, cad pe uscat. Zece - cincisprezece la suta din totalul ploilor și al zăpezilor topite se infiltrează în subteran, alimentând pânzele freatice. Din restul de 95.000 km cubi de la suprafață, aproximativ 60.000 se evaporă, reîntorcându-se în nori, iar restul de 35.000 km cubi se scurg în fluviile care se tot varsă în mări și oceane fără ca acestea să se poată “umple” vreodată. Căci câtă apă se scurge în super continentul albastru, tot atâta se duce acolo de unde a venit, adică în atmosferă.
Teoretic, realitatea demonstrează, deci, un fapt incontestabil: Cota de alertă este departe de a fi atinsă. Și totuși, apa ne lipsește, în ciuda aparentei abundențe care ne sugerează asigurarea că ne aflăm încă departe de o reală penurie mondială. Esența problemei, așa cum am văzut, nu constă însă în volumul total de apă dulce cuprinsă în ciclul hidrologic al Terrei, ci în frapanta inegalitate a repartiției ei pe glob. Aceasta face ca, într-un loc, apa să fie o raritate, dovedindu-se incapabilă să furnizeze oamenilor minimul vital, iar în alt loc, excesul ei să provoace un neîntrerupt lanț de catastrofe. Iar acolo unde echilibrul ei pare mai stabil și unde s-au implantat cele mai puternice centre industriale și cele mai vaste aglomerări umane, calitatea ei scade continuu, poluarea provocând uciderea faunei și florei acvatice și atrăgând un întreg cortegiu de nefaste urmări pentru agricultura irigată cu ape supraîncărcate de noxe și, implicit, pentru armonia ecosistemelor stabilite.
Dacă apa a fost dintotdeauna seva agriculturii, ea a devenit în epoca modernă sângele industriei. Nici una din activitățile industriale ale omului, de la fabricarea pâinii până la producerea circuitelor integrate, nu se poate dispensa de apă. Pentru era industrială, apa este elementul sine qua non instalării și propășirii ei. Corp unic, inodor, incolor și fără gust, apa este, prin calitatea sa de solvent universal, sursa cea mai importantă a energiei chimice. Ea însăși, prin coeziunea ei moleculară, prin “straniile” proprietăți care îi dictează stările în funcție de temperatura atinsă, prin forța volumului ei, apare ca simbolul energiilor primogene. Înghețând la zero grade și transformându-se în vapori la 100 de grade, apa “evadează” din schema compușilor similari. Dacă s-ar comporta după logica celorlalți compuși chimici cu care se înrudește, punctele ei de fierbere și de îngheț ar trebui să fie minus 91 de grade și, respectiv, minus o sută de grade, ceea ce ar face ca ea să nu poată fi cunoscută în stare lichidă pe Terra. Iar dacă, la fel ca în cazul altor elemente, înghețând și-ar comprima volumul și n-ar pluti, atunci planeta noastră s-ar transforma într-un bulgăre de gheață. Dar propriile ei legi o fac ca, în stare de gheață, să devină mai ușoară decât în stare lichidă, fiind capabilă să plutească la suprafață și permițând continuitatea vieții sub carapacea ei solidă din zonele frigului îndelungat.
De câte ori n-am privit picătura de apă stând gata să cadă din gura robinetului? Am văzut-o adunându-se treptat, formând o lentilă concavă, apoi un minuscul elipsoid transparent, alungindu-se și, în sfârșit, “rupându-se” sub propria ei greutate pentru a cădea ca o bilă perfect rotundă și a se sfărâma în mii de stropi minusculi de primul obstacol întâlnit. Puternica tensiune formată de legăturile atomilor de hidrogen de la suprafața picăturii de apă o fac să se comporte ca o membrană elastică ce crește până când volumul o obligă să se smulgă și să cadă. Tocmai în formarea și căderea picăturii se manifestă forțele moleculare care îi dau apei calitățile fizice ale celei mai paradoxale substanțe din câte există în natură. Dacă apa s-ar comporta după “aparența” regulilor ei moleculare, viața pe Pământ ar fi nimicită printr-o suită de dezastre nemaipomenite.
Din adâncul Pământului, unde este supusă unor temperaturi și presiuni ridicate, ea caută uneori să țâșnească la suprafață, de unde izbucnește în gheizere clocotitoare. Ciclul evaporării, condensării și precipitării din norii atmosferei face ca, în permanență, un imens volum de 13.000 km cubi să circule pe verticală de la suprafața uscatului, a mărilor și oceanelor spre nori și de acolo, înapoi, pe sfera planetei. Dar dacă toți norii lumii s-ar scutura deodată, globul nostru n-ar fi acoperit cu un strat de apă mai gros de doi centimetri. Ciclul hidrologic se întinde însă pe parcursul a numai douăsprezece zile, suficient pentru ca ceea ce numim “cumpăna apelor” dintre glob și atmosfera înconjurătoare să-și păstreze permanent echilibrul. Un echilibru perfect pe plan global, dar prea frecvent dezechilibru pe plan local. De aici, alternanța între secete și diluvii, între ariditate și exces de umiditate. Pădurile ecuatoriale “transpiră”, degajând un volum de apă egal cu cel eliberat de suprafețe echivalente ale oceanelor. Tot ceea ce respiră transpiră. Flora Pământului, de la ultimul fir de iarbă până la giganticii sequoia, ia parte la acest du-te - vino, restituind atmosferei vlaga primită din nori. Pentru imensa “mașină hidrologică” a Terrei, Soarele este cuptorul, iar oceanul planetar și lumea vegetală - cazanul. Straturile superioare ale atmosferei constituie camera de condensare. Vastul travaliu al acestei mașini nu este altceva decât continua modelare a reliefului planetei, tăind văi, scobind munții, stârnind furtuni, construind delte, în sfârșit, menținând viața pe Pământ. Ea lucrează și asupra celor văzute, și asupra celor nevăzute, ea umple fântânile, ea cioplește peșterile, ea înalță stalagmitele și coboară stalactitele din adâncul grotelor, ea naște izvoarele. Omul a studiat îndelung secretele mecanismului hidrologic, dar până acum încă n-a putut să-i dezlege toate tainele. Marea și pasionanta lui ambiție este de a se putea erija în mecanicul acestei atotputernice mașini spre a o face să funcționeze după nevoile sale. De la descântecul paparudelor și vraja căutătorului de ape cu ajutorul rămurelei bifurcate lăsată să se aplece spre pământ, acolo unde se bănuie existența venelor de vlagă din subteran, la cercetările savanților care se ambiționează să izgonească grindinile și să declanșeze ploile la timpul și în locul oportun este același enorm salt ca de la prosternarea în fața idolilor la zborul în Cosmos. Însăși fertilizarea unor zone întinse din Sahara nu mai ridică probleme insurmontabile pentru tehnica zilelor noastre, cu atât mai puțin pentru cea a viitorului apropiat. S-a demonstrat că în străfundurile celui mai mare deșert al lumii există o vastă rețea arteziană gata să iasă la suprafață prin foraje de adâncime medie care să nu depășească o mie de metri. Oazele existente din cele mai vechi timpuri nu sunt decât depresiuni săpate de vânt până la o denivelare de aproximativ 300 m, în locuri unde pânza freatică din subteran se ridică până la suprafața acestor “gropi”.
Hidrologia contemporană folosește pentru detectarea izvoarelor subterane procedee tehnice asemănătoare cu cele utilizate pentru prospectarea zăcămintelor de țiței. Carotajul electric și seismic localizează cu exactitate pânzele freatice, adâncimea și volumul lor aproximativ. Forarea și instalarea pompelor de extracție, atunci când apa nu urcă singură spre suprafață, au devenit o chestiune de rutină.
Legendă: 1. Lac; 2. Infiltrații; 3. Pânze freatice; 4. Torente; 5. Strat de argilă; 6. Rezervoare libere; 7. Izvoare subterane; 8. Suprafață hidrostatică; 9. Arie de absorbție; 10. Rezervoare montane; 11. Fântâni arteziene; 12. Rezervoare captive; 13. Strat de argilă; 14. Ocean; 15. Precipitații pe continente; 16. Evaporarea ploilor; 17. Evaporarea fluviilor; 18. Evaporarea lacurilor; 19. Evaporarea vegetației; 20. Evaporarea pământului; 21. Evapotranspirație; 22. Precipitații pe oceane; 23. Evaporarea oceanelor; 24 Vapori-picături și cristale în nori.
Foto: Circulația apei în natură
IOAN GRIGORESCU din Almanahul “Scînteia” 1978
