Că civilizațiile făurite de om pe continentele Pământului au fost dintotdeauna legate de marile cursuri de ape este un adevăr din plin demonstrat de istorie. Civilizația strămoșilor noștri, traco-geto-dacii, s-a legat de spațiul carpato-dunărean din bazinul hidrografic al celui mai mare fluviu european. Fără Dunăre, fără “arborele lichid” al râurilor din această parte a Europei care se adună în matca fluviului ce străbate o jumătate de continent, prelungindu-și căile de ape prin Pontul Euxin spre celelalte mări ale lumii, este prea puțin probabil să fi putut apărea o puternică civilizație contemporană, ca antichitatea atică. Dunărea, cu vastul ei bazin hidrografic, își revendică dreptul de a fi pusă în același rang cu marile cursuri de apă ale Terrei, care au stimulat apariția civilizațiilor fluviale.
În spațiul carpato-dunărean, binecuvântat de natură cu destul de darnice izvoare, înflorea civilizația traco-geto-dacică pe un pământ al unei rar întâlnite armonii de relief. Aici se întinsese cândva “Okeanos Potamos” sau Oceanul Râurilor, cum numeau grecii antici marea care a lăsat în urma ei bazinul dunărean; aici, Hercule, pornit pe urmele cerboaicei cu coarnele de aur, era primit de către zeița Artemis Istriana, aici înflorea cultul lui Dionysos, Apollo și Orfeu - zei de origine tracă adoptați de Olimp. Ca și pe Nil, Tigru, Eufrat, Indus, Gange și pe fluviul Galben - unde s-au situat marile civilizații ale antichității - pe Dunăre a apărut homo europaeus, Istrul fiind limfa dătătoare de viață de când cumpăna apelor s-a modificat prin tăierea Porților de Fier și Okeanos Potamos s-a scurs în Pontul Euxin. Dunărea carpatică este, neîndoielnic, adevăratul leagăn al civilizației sud-est europene. Această civilizație nu este de mai mică vechime decât cea răspândită pe malurile Nilului de Jos, acolo unde se instaura civilizația faraonică. Și acolo, tot o apă condiționa profilul propriu al unei lumi: Nilul.
Vechii egipteni au calculat calendarul anului de 365 de zile, ghidându-se atât după firmamentul stelar, cât, mai ales, după creșterea și descreșterea apelor Nilului. “Egiptul, scria Herodot cu 24 de secole în urmă, este un dar al Nilului”. Cu o precizie de metronom, întotdeauna la sfârșitul lui iunie, apele Nilului încep să crească, pentru ca, până la sfârșitul lui septembrie, valea lui inferioară să se transforme într-o imensă întindere de ape, care, retrăgându-se timp de o lună, lasă peste câmpiile mănoase un strat bogat de aluviuni nutritive.
Dacă piramidele ne-au rămas ca o mărturie a spiritului constructiv al omului pus să se confrunte cu eternitatea, nu mai puțin grăitoare pentru civilizația din valea Nilului sunt urmele fostelor canale și baraje ridicate cu milenii în urmă pentru a face și mai substanțial aportul de vlagă al fluviului la înflorirea vieții pe meleagurile binecuvântate de apele lui. Cu cincizeci de veacuri în urmă, sub Menes, fondatorul primei dinastii de regi ai Memfisului, și sub urmașii acestuia, rețeaua hidrotehnică a Egiptului constituia o adevărată minune a lumii antice. Marile rezervoare de apă sustrasă Nilului în perioadele de inundații pentru a fi folosite în anotimpul sec la irigarea ogoarelor erau o sfidare adresată de om agresiunii pustiului, arșiței ucigătoare, uscăciunii împinse dinspre vest de Sahara. Canalele care dublau Nilul serveau deopotrivă comerțului și navigației. Apa nu folosea numai la a hrăni și unifica o civilizație, ci a o și difuza către alte meleaguri. Un important canal care lega Nilul de Marea Roșie stabilea o punte acvatică de legătură între Egipt și vestul Asiei. Și Darius a folosit acest canal, după cucerirea Egiptului, și marele braț de apă a continuat să fie utilizat timp de încă 1.300 de ani. Lărgimea lui era suficientă ca două galere să se petreacă, flecare venind din sens opus.
În aceeași epocă, dincolo de Marea Roșie și Peninsula Arabica, în valea ce cobora spre Golful Persic, acolo unde se apropiau de punctul de întâlnire Tigrul și Eufratul, înflorea civilizația mesopotamiană. Aici, sistemul de diguri, canale și aducțiuni era chiar mai perfecționat decât cel egiptean. Apele gemene de aici, neavând regularitatea matematică de debit a Nilului, puneau omul în fața unor imprevizibile și variabile creșteri și scăderi de nivel, dintre care nu puține amenințau catastrofic, obligându-l să-și făurească civilizația pe baza dominării apelor. Cu 3.000 de ani înainte de era noastră, orașele mesopotamiene erau totodată centre și dispecerate de dirijare a apei pe canale și apeducte, unele dintre lucrările constructorilor asirieni uimind și astăzi lumea prin ingeniozitatea și eficiența lor. Pentru ridicarea apeductului menit să alimenteze orașul Ninive cu apa adusă de la 48 km depărtare s-au folosit tot atâtea blocuri de piatră câte au fost încorporate în cea mai mare dintre piramidele egiptene. Marele canal navigabil Nahrwan, care însoțea cursul Tigrului pe o distanță de 320 km, avea o lățime de 120 metri și rezervoarele lui adiacente alimentau cu apă ogoarele întinse din Samarra până dincolo de Kut.
Mai către răsărit, la 2.500 km depărtare de civilizația mesopotamiană, înfloreau în același timp cele 50 de orașe de pe valea Indusului, înșirate de-a lungul fluviului care traversa pământul de sub Himalaia până la Marea Arabică. Mohenjo-Daro, capitala civilizației harappeenne din Pakistanul occidental, dispunea de instalații hidraulice capabile să rivalizeze cu cele mai perfecționate construcții hidrotehnice ale Romei antice.
Cea de-a patra mare civilizație fluvială a Orientului își lega prosperitatea de Hoang Ho, în nordul Chinei. Fluviul Galben a început să fie amenajat de chinezii antici încă de acum 7.000 de ani, în ciuda faptului că apele acestuia erau mult mai anarhice și mai greu de supus decât cele ale Nilului, Tigrului, Eufratului sau Indusului. Cu toate acestea, și în pofida capriciilor fluviului, care trecea brusc și imprevizibil de la acalmie la revărsări violente, în pofida varietății anotimpurilor din partea de nord a Chinei, Hoang Ho a fost domesticit, anarhicul lui curs fiind domolit prin vaste rețele de canale și bazine de reținere a apei pentru irigații. Marele Canal care coboară de la Pekin până la Hang
Ceu, pe valea lui Tsien Tang rămâne cu cei peste 1.600 de km ai săi, cea mai lungă construcție de gen a lumii antice. Început acum 2.600 de ani, el este și astăzi pe cea mai mare parte a parcursului său folosit de contemporanii noștri.
În Europa, geniul hidrologic al romanilor a reușit să înfrunte mileniile cu lucrări de o ingeniozitate și somptuozitate artistică inegalabile. Marele naturalist Pliniu cel Bătrân scria despre lucrările hidrografice ale Bornei antice din primul secol al erei noastre: “Dacă se socotește cu atenție enorma cantitate de apă care alimentează clădirile publice, băile, piscinele, canalele și casele particulare, grădinile și ogoarele, dacă se socotesc distanțele parcurse de ape pentru a ajunge la destinație, numărul arcurilor apeductelor, tunelurile care străpung munții, drumurile lansate peste adâncimea văilor, se poate recunoaște cu ușurință că nu există nimic mai remarcabil pe lume. Marile apeducte aduceau zilnic în Borna antică aproape 800 milioane de litri de apă. Trei din cele unsprezece apeducte ale Romei antice, construcții vechi de peste două mii de ani, sunt folosite și astăzi de Roma modernă. Marele apeduct al Segoviei, construit de romani în Spania, în cel de-al doilea veac al erei noastre, a rămas aproape intact cu cele 128 de arcade ale sale, dominând orașul modern de la o înălțime de 28,50 m pe o distanță de aproape un km. În Franța, podul peste Gard nu este decât un fragment al marelui apeduct roman care transporta la Nimes apele captate în Eura.
IOAN GRIGORESCU din Almanahul “Scînteia” 1978
