Despre globalizarea insecurității alimentare se vorbește și se publică tot felul de programe care de care mai pesimiste, inclusiv cele ale FAO (Organizația pentru Alimentație și Agricultură a Națiunilor Unite). Într-un raport, FAO susține că: “Până în 2050 se așteaptă ca populația globului să ajungă la 10 miliarde de oameni. Pentru a hrăni populația în creștere, FAO prezice că industria alimentară va trebui să producă cu 70% mai multă hrană, fără a crește suprafața terenurilor agricole (care nu prea este de unde).
Asta înseamnă aproximativ cu un miliard de tone mai mult grâu, orez și alte cereale și cu 200 de milioane mai multe tone de alimente pe an, pe aceeași suprafață agricolă.”
Însă cum, în prezent, prea puțină din suprafața terenurilor agricole mai este necultivată, creșterea cerințelor tot mai mari de alimente se poate realiza doar prin mărirea randamentului recoltelor obținute de pe terenurile cultivate. Prin ce mijloace? Calea nu este oferită de “revoluția agriculturii digitale.” Cercetările s-au axat pe această metodă. Progresul obținut este semnificativ “crescând de trei ori, din 1948 până în 2017, productivitatea în agricultură.” Acesta cu atât mai mult cu cât agricultura intensivă are un impact negativ asupra biodiversității, sănătății solului și climei, încât randamentul pământului a scăzut pe termen lung. Însă, siguranța alimentară este tot mai periculoasă (situație care se petrece acum, când nu știm ce mâncăm), accentul se pune pe creșterea producției, pe aspectul comercial al produselor și pe prelungirea termenului de păstrare, “încât 600 de milioane - aproape 1 din 10 persoane - se îmbolnăvesc după ce consumă alimente contaminate cu substanțe chimice, și 420.000 mor în fiecare an.”
“Digitalizarea agriculturii este benefică pentru fermieri, deoarece îi protejează de tripla pierdere pe care o au pe parcursul anului: își pot planifica producția, calitatea solului și nevoile reale ale culturilor, perioada optimă de sezon. În altă ordine, beneficiul folosirii softului este că reduce pierderile de îngrășăminte și se obține o protecție cu până la 30% a culturilor.
Numai în cazul dăunătorilor și bolilor la plante, pierderile sunt reduse cu până la 20%-40% în fiecare an.”
De regulă, când se vorbește de lipsă de hrană, de viață sub limita sărăciei, mai ales la noi, gândul ne duce către lumea a treia, “unde 40 de milioane de oameni suferă de foame zilnic, iar între 200-300 de mii de copii mor din lipsă de hrană, în timp ce pe glob se aruncă 45 miliarde de tone de alimente anual”, însă multe din aspectele acestea globale se găsesc și în țări din Uniunea Europeană, între care și în România, țară în care specialiștii susțin că de pe suprafața agricolă de care dispune țara noastră, s-ar putea hrăni 80 de milioane de oameni. Dacă înainte de pandemie s-a apreciat că 40 de milioane de cetățeni europeni, din care la noi poate un milion, nu se puteau hrăni corespunzător (cu 2.000 de calorii zilnic), pentru a avea o viață decentă. În timpul pandemic, numărul acestora a crescut la 87 de milioane de europeni, iar în România a ajuns la peste trei milioane de persoane, mai ales din rândul pensionarilor. În România, pragul sărăciei este calculat la un venit lunar de 137 de euro pentru o persoană care trăiește singură. “Aproape o treime din populație nu-și poate permite să-și înlocuiască hainele uzate cu altele noi” susține D. Welle., citând date publicate de Uniunea Europeană.
În concluzie, la noi, gospodăriile și persoanele cu venituri mici trăiesc sub pragul insecurității alimentare, care nu consumă zilnic 2.000 de calorii, socotite necesare pentru a nu suferi de foame. Securitatea alimentară la noi nu poate fi asigurată dacă nu se reduce nivelul sărăciei și al inegalităților social-economice, într-un timp cât mai scurt, care crește continuu fără să se întrevadă o perspectivă certă și măsuri concrete luate de guvernanți pentru a reduce gradul de sărăcie al românilor.
IOAN HUSAR
