Repede înainte, gânduri uitate-n urmă, vreme trece... ce a fost nu mai vine!
Viața lumii curge în pâraie de sudori de sânge, precum odată Nilul pedepsit de Moise, a cărui schimbare la față, urâtă, sângeroasă, nu l-a impresionat deloc pe Regele Egiptului. Nu avea ochi să vadă și mai toate simțurile sale, dar mai cu seamă capacitatea sa interioară de reflexie, coruptă de-un tremendum magic, specific vremii precreștine, l-au făcut să piardă lupta cu tiranul Zeu necunoscut și să piară de pe fața pământului peste care se credea stăpân. Nicio putere ascunsă, vreo mână întinsă de Isis ori de marele și atotputernicul Ra, nu i-au salvat regatul, nici poporul, nici măcar pe primul său născut!
Vreme trece... peste viața lumii! Și am vrea ca ea să stea în loc. Așa au vrut și Apostolii pe Muntele Tabor, dar lumea, luminată de divin, pusă chiar sub semnul ascultării de acesta (“Pe Acesta să-l ascultați”), curge și trebuie să curgă, nefiind circumscrisă de limita vreunei colibe, sau palat, ori împărăție, fie ele chiar imaginare! Noi, ființe sângerânde, firave licăriri de optimism, disimulăm realitatea propriului destin, amețiți de miresme efemere, răutăți deșarte, speranțe utopice sau utopii sperânde. Schimbarea la față a Eu-lui naturii umane, acolo sus, pe Munte, ipostaziat în Fiul Omului, străbate însă peste veacuri și peste vremi. Este pentru prima dată când, în istoria umanității, vremea trece... altfel!
Dar nu și pentru Faraonii lumii! Ei nu pot fi impresionați de Fluvii de sânge și de nicio lumină taborică. Aceștia ucid încă zâmbete pentru alte zâmbete, vieți pentru alte vieți, vremi pentru alte vremuri! Și fac toate astea așa... de ciudă.
Pr. dr. Emanuel Sorin Bugner
