“Omul ăsta nu mai trăiește cu picioarele pe pământ! Țăranul despre care vorbește se află la Muzeu Satului! Lumea de astăzi este completamente schimbată! Viziunea asta pășunistă, patriotardă nu duce la nimic bun, ortodoxismul ăsta depășit nu ne lasă să vedem realitatea așa cum este ea!”, îmi critica, mai deunăzi, cineva micile mele intervenții. Realitatea! Lumea este înnebunită după realitate, dar nicidecum după adevăr! Cu câtva timp în urmă treceam cu Dulci, cățelușa mea labrador, prin parc, când deodată, țâșnind după niște copaci, un om trecut de prima tinerețe mă acostează cu violență:
- “Domnule, până deunăzi eu v-am admirat, dar când v-am văzut că v-ați dus la postul ăla de televiziune al securistului ăla notoriu, nu mai aveți respectul meu!”
Am rămas pe loc, surprins, deopotrivă de ceea ce-mi spunea, dar mai ales de siguranța plină de agresivitate cu care-mi spunea. Cu greu am încercat să mă adun și să-i răspund.
- “Domnul meu!...”, am început eu cât am putut de calm cu nădejdea că astfel îi voi mai șterge din dezamăgire și mai ales din năduf. “Eu am fost și la alte televiziuni și tot așa s-a găsit cineva să-mi spună să nu mă mai duc la securiștii ăia. Pesemne, continui eu, că fiecare televiziune astăzi este condusă de un fost securist. Și asta-nseamnă că eu n-ar mai trebui să apar nicăieri?!”
Omul m-a privit cu un vădit dispreț și, mormăind printre dinți, se-ndepărtă, lăsând în urma lui condamnarea făcută ad-hoc, fără drept de apel.
Pe drumul spre casă doar coada veselă a lui Dulci îmi mai mătura gândurile triste de tot felul care mă invadaseră. “Sunt convins, îmi spuneam în sine, că genul ăla de om crede că eu primesc și bani pentru prezența mea la televiziune. Nici prin gând nu i-ar trece că eu o fac doar din dorința vie de a mai spune lumii lucrurilor pe nume! Doamne, și câți ori mai fi ca el în țara asta!” Și uite-așa, năpădit de tristețe, mă gândeam cum te poate judeca lumea fără să-și pună măcar un semn de-ntrebare că ar putea greși cumva! Dar iată că nu peste mult timp, mai bine zis după câteva săptămâni, ajung cu totul întâmplător în fața frumoasei mănăstiri Sucevița.
Dându-mă jos din mașina prietenului meu mă îndreptam spre poarta voievodală a sfântului locaș, cu gândul să mă rog și să aprind o lumânare, când deodată, după un brad, țâșnește, cu mișcări repezi, o bătrânică; tăindu-mi calea, îmi spuse cu tot sufletul.
- “Maică, să apari oriunde, numai să te vedem!”
Și iată cum din Muzeul Satului în viața mea a răsărit, pe nepusă masă, în lumea asta schimbată, țăranca aia româncă, completamente neschimbată nici de vremi și nici de lume.
E, uite așa este țara asta! În parc m-am întâlnit cu “realitatea” acestei lumi, dar în fața mănăstirii cu adevărul acestui neam!
Din volumul “Omul liber”, autor Dan Puric
