Stăteam în scara blocului de garsoniere, așteptând pe cineva. Afară ploua mărunt, mocănește. O zi plumburie de toamnă. Deodată, prin geamul larg de la scara blocului văd îndreptându-se spre intrarea lui, doi tineri. Mergeau agale, ușor înclinați spre spate, netulburați de micii stropi de ploaie, ca și cum ar fi fost protejați de o capsulă invizibilă ce purta cu sine un alt anotimp. Mergeau leneși, siguri de ei, în contrast izbitor cu pasul mărunt, îngrijorat al mulțimii cenușii ce se strecura pe stradă în spatele lor în ritm alert. Aveau în urechi căști și pesemne că muzica pe care o ascultau îi despărțea definitiv de ceilalți muritori. Cu bărbi elegante, tunse cu grija unei vedete de operetă, cu o privire ecranată, în mersul lor lipsit de gravitația oricărei griji, nu făceau nici o concesie zilei trecătoare și necăjite ce-i înconjura. Apropiindu-se de ușa de la intrarea blocului, m-am gândit că dacă tot sunt acolo, să nu-i las să-și caute cheile, ori să apese nu știu ce cod dificil de intrare și m-am dus să le deschid ușa. Un aer puternic de solidă indiferență intră odată cu ei în biata scară a blocului. Nimic! Nici un gest de mulțumire, nici o privire mai atentă. Au trecut în același pas legănat, calm, trăgând parcă după ei acel cumplit imperativ al lumii noi - “totul mi se cuvine!”. M-am retras din nou la locul meu după ce, evident, am închis ușa. Între mine și scara blocului s-a așezat brusc o punte de solidaritate umană pe care traversa nestânjenită de nimeni singurătatea de a fi. Rămas acolo între cutiile poștale care parcă se uitau mirate la mine, întrebându-mă de ce sufăr. Încercam la rândul meu, văzându-le goale, fără de nici o scrisoare de la nimeni, ci doar cu câte o factură de plată sau cu un anunț pentru servicii funerare rapide, să le spun că ceva nu este în regulă cu lumea de azi.
Dar iată că, dintr-odată, pe fereastra mare de la intrarea în bloc, prin ploaia măruntă de toamnă își făcu apariția silueta subțirică a unei doamne în vârstă. Nu mergea, se strecura printre picăturile fine, cu tremurul și vulnerabilitatea unei picături ce pentru o clipă îndrăznise să fie mai mare decât celelalte. Parcă se-ndrepta spre ușa blocului un suspin omenesc ce ieșise puțin în lume ca să-și ia ceva de mâncare și, de aceea, împrumutase un pardesiu sărăcăcios și niște ghetuțe. Grăbit și de data aceasta, am deschis cu febrilitate chiar ușa de metal. În pragul ei apăru figura palidă, dar atât de distinsă a unei doamne.
- “Vă mulțumesc, domnul meu!”, îmi spuse cu glas tremurat silueta aceea parcă rafinată și șlefuită de neștiute suferințe și singurătăți. “Vă rog să mă scuzați!”, continuă ea. “Frigul de-afară mi-a confiscat glasul!”
Tulburat de emoție, am înclinat reflex capul și am spus:
- “Cu tot dragul, doamnă!”
Apoi silueta tremurândă se-ndreptă cu pas mărunt către lift, ca și cum ar fi repetat în gând ritmul ploii de afară. Am închis ușa blocului și de data aceasta, ca o nădejde împlinită, un fel de căldură sufletească se așeză între mine, cutiile poștale goale și scara blocului. Acum nimeni nu mai era singur. Să fi trecut vreo cinci minute de bucurie tăcută când, deodată, pe nesimțite, mă pomenesc cu distinsa doamnă din nou lângă mine. Nu auzisem nici un pas, nici un zgomot de la ușa liftului cu care tocmai urcase, nimic nu mă avertizase de imprevizibila ei revenire.
- “Iertați-mă, domnule!”, începu dialogul fragila și sensibila siluetă cu mine. “Mi se pare mie sau dumneavoastră ați spus adineauri: <Cu tot dragul?!>“
Surprins la culme, am avut un moment de sfială, dar apoi am continuat:
- “Da, doamnă, am spus!”
Doamna mă privi adânc în ochi, apoi îmi spuse:
- “Lăsa-ți-mă să vă privesc ca să vă păstrez în memorie. Nimeni, de mult, nu mi-a mai spus așa ceva!”
Din volumul “Omul liber”, autor DAN PURIC
