Am tot vorbit despre lucrurile care nu funcționează. Și totuși, cum ar putea arăta lucrurile într-o societate normală? Și cum am putea să ajungem la acel punct din locul în care suntem astăzi?
În primul rând am realiza că noi toți suntem oameni și că nu există nicio sumă din cont care să “remedieze” traiectoria finită a fiecăruia dintre noi. Firmele sunt comunități de oameni. Nu firmele greșesc, ci oamenii greșesc. Nu firmele nedreptățesc oamenii, ci oamenii nedreptățesc alți oameni. Autoritățile centrale și locale sunt și ele tot comunități de oameni. Nu statul greșește, ci oamenii greșesc. Nu statul face rău cetățenilor sau firmelor, ci oamenii fac rău altor oameni.
Prin urmare, haideți să fim oameni care tratează toți oamenii omenos. Nu ne place să fure alții de la noi? Nu furăm nici noi de la ceilalți. Nu ne place să ne mintă lumea? Încetăm să mințim noi înșine. Dacă vindem ceva _ ne asigurăm că are valoarea corespunzătoare prețului. Doar așa ne creștem șansele ca și ceea ce noi cumpărăm cu banii noștri să aibă valoare pe măsură. Nu ne place ca cineva să ne taie veniturile? Nu tăiem nici noi veniturile celorlalți. Vrem să câștigăm bine? Plătim bine la rândul nostru celor de ale căror servicii și produse avem nevoie.
Cu cât ne abatem mai ușor și mai des de la aceste legi ale umanității, cu atât cresc șansele să fim victime ale acelorași comportamente nedorite. De câte ori ne păcălim că e ok să ne abatem puțin de la calea dreaptă, facem loc altora să facă același lucru în dreptul nostru. Degeaba ne bucurăm că am scăpat cu ceva, nota de plată vine de fiecare dată sub o formă sau alta.
Comportamentele și atitudinile sunt contagioase. Unde e un gunoi aruncat, rapid se adună mormane întregi. Nu vrem să trăim în gunoi? Nu-l aruncăm niciodată pe stradă, plajă sau în pădure. Dacă îl aruncăm _ invităm și alți oameni să facă același lucru. Apoi, după ce ne-am umplut toți de gunoi, ne uităm în stânga și dreapta după un salvator. Bineînțeles, de câte ori credem că l-am găsit, muntele de gunoi doar crește și mai mult.
Similar, destinele oamenilor, fie că lucrează la stat sau privat, fie că sunt angajați sau angajatori, sunt strâns legate. Toți pierdem atunci când avem impresia că nouă ne poate fi bine chiar dacă celorlalți le e rău. Nu se poate ca unii să câștige mereu, iar ceilalți să piardă de fiecare dată. Mai mult, nu avem cum să funcționăm ca societate atunci când cei care produc valoare adăugată sunt pedepsiți și folosiți doar pentru bunăstarea câtorva speciali.
Prin urmare, cum ar arăta o societate normală? Ce ție nu-ți place altuia nu-i face. Pe cât de clișeic, pe atât de adevărat. O societate normală realizează că binele individual este congruent binelui comunității. Sigur, fiecare dintre noi își dorește binele propriu. Diferența este că niciunul dintre noi nu ar accepta ca prețul binelui nostru să fie răul aproapelui nostru. Și pentru că nu ne place războiul mare, să încetăm războaiele mici _ cele dintre noi, căci toate războaiele mari au început de la cele mici între oameni.
Nu putem continua să ne facem rău unii altora și să ne mirăm că suntem dezbinați. Și nu mai putem să ne ascundem în spatele entităților de un fel sau altul atunci când decidem, intenționat sau nu, să facem rău altor oameni. Și dacă totuși ne asumăm că suntem în stare să facem rău altora, să nu ne mirăm că ceilalți ne vor opune rezistență sau ne răspund cu aceeași monedă. Și uite așa ajungem de la un popor cu viitor la o țară în care scapă cine poate.
Simțim toți că trăim vremuri grele. Oricine crede că vom depăși toate aceste provocări altfel decât prin onestitate, unitate și colaborare, nu înțelege punctul în care ne găsim astăzi. Pixul legii poate inventa cifre și bugete. Însă nu poate inova, nu poate crea locuri de muncă, nu poate tranzita economia privată pe noile modele de afaceri care urmează să domine economia mondială. Iar toate aceste se întâmplă într-o evoluție tehnologică abruptă în care relaționarea dintre oameni nu mai este, și nu va mai fi, ce a fost.
Și mai mult ca orice, nu poate obliga oamenii capabili să continue să trăiască și să facă performanță într-un sistem toxic. Nu poate motiva oamenii competenți să-și investească abilitățile într-o formulă pierzătoare pentru ei înșiși. Nu poate convinge părinții să nu-și susțină cu toate resursele copiii către orizonturi mai luminoase peste graniță.
La sfârșitul zilei toți suntem oameni. Fie că lucrăm la stat sau la privat, fie că suntem angajați sau angajatori, fie că suntem șefi sau subalterni, vrem să ne fie nouă și alor noștri mai bine. Poate măcar acum, la începutul unui urcuș abrupt și plin de capcane, vom realiza că suntem oameni între oameni. Iar singura salvare este reciprocitatea: fă-le altora și gândește despre ei ce ți-ai dori pentru tine însuți.
Adrian Vascu
