Situația necorespunzătoare a învățământului elementar era într-un izbitor contrast cu necesitățile culturale ale maselor populare, a căror eliberare de sub jugul iobăgiei crea premisele emancipării social-economice și lărgirii accesului la știința de carte. Revoluția trezise speranțele reorganizării și modernizării de către stat a învățământului pentru popor. Din această speranță și atașament la revoluție s-a născut acea amplă mișcare revendicativă a maselor populare românești pentru învățământ, continuată sub forma petițiilor și memoriilor până în anul 1851. Revoluția fiind înfrântă, iar nădejdea în sprijinul material al autorităților habsburge fiind treptat spulberată, populației române nu-i rămânea decât convingerea că numai prin forțe proprii își poate organiza învățământul și lărgi rețeaua școlilor primare, baza oricărei culturi mai înalte. Cultura națională cu puteri unite “devine după 1850 crezul general care va mobiliza eforturile inteligenței” și a populației române în cele două decenii ale neoabsolutismului habsburgic și a regimului “liberal”. Dar pentru că noul regim politic tindea să distrugă tot ce avea colorit național, învățământul confesional părea a fi singura formă posibilă în care putea fi realizat progresul școlar dorit. În această haină a confesionalismului au fost îmbrăcate acum, când lupta politică și națională era sugrumată, majoritatea eforturilor de emancipare socială și națională a românilor din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș. Ca formă era un regres față de lupta pentru desprinderea școlii de biserică, din timpul revoluției, dar prin conținut strădaniile impresionante depuse de populație pentru dezvoltarea învățământului propriu au un caracter profund progresist. Stau mărturie mulțimea planurilor și proiectelor de a ridica școli sătești, preparandii, școli reale și agricole și de meserii, gimnazii, licee și institute de învățământ superior în limba română. O dovedesc colectele de fonduri prin sate și orașe, fundațiile și așezămintele școlare instituite între 1850-1867 de către negustori, clerici, funcționari. Se reflectă în interesul purtat învățământului de foștii participanți sau conducători politici din timpul revoluției și în activitatea prodigioasă a lui P. Vasici, G. Bariț, T. Cipariu, Ath. Șandor, D. Ionescu etc. pentru propășirea învățământului românesc.
Eforturile populare pentru lărgirea rețelei școlare capătă un caracter organizat, favorizate fiind și de dispozițiile noii legislații școlare. Pentru districtul școlar Oradea sunt numiți în 1850 pe lângă autoritățile administrative 2 inspectori: Dimitrie Ionescu pentru ortodocși și Iosif Pop Szilaghi pentru greco catolici. În districtul Cașoviei, de care aparținea Maramureșul, funcționa în aceeași calitate Paul Tomașek, având sub autoritatea sa școlile ucrainene, germane și maghiare precum și cele române greco catolice. După 1853, autoritatea asupra școlilor române din Maramureș fiind preluată de episcopia din Gherla, inspector școlar pentru Sălaj, parte clin Satu Mare și Maramureș devine Macedon Pop, fost profesor al preparandiei clin Năsăud. Iar cărturarul de prestigiu, Paul Vasici controla școlile române de confesiune ortodoxă din Transilvania, (inclusiv Sălajul și Chioarul), având o autoritate sporită prin numirea sa, la 24 noiembrie 1855, în postul de consilier școlar pe lângă guberniul transilvan. Rîvna și priceperea lor a impulsionat acțiunea de construire a edificiilor școlare în sate și comune. “Vizitațiile” lor școlare sunt prilej de a însufleți locuitorii satelor la sacrificii pentru școală. La numirea învățătorilor au în vedere selectarea cadrelor calificate în preparandii, opunându-se abuzurilor locale ale protopopilor ce mai practicau încă sistemul vinderii “stațiunilor” învățătorești. Circularele lor criticau indolența și dezinteresul, indicau măsuri de îndreptare, insistau pentru îmbunătățirea frecvenței școlarilor promovau principiile învățământului intuitiv și a metodelor adecvate capacității de înțelegere a elevilor. Remarcabilă este, în această privință, contribuția lui Paul Vasici, dar și a lui Dimitrie Ionescu și Macedon Pop.
Nu odată, ei ajung în conflict chiar cu conducerea bisericii lor, căreia i se rezervase prin lege largi atribuții școlare îndeosebi după 1855.
În îndeplinirea dispozițiilor legale și a circularelor inspectoratelor districtuale un rol important l-au avut directorii locali de școală, care în Crișana și Maramureș erau desemnați de populație, ca reprezentanți laici, dintre cetățenii devotați progresului școlar. Nepăsarea multor “directori locali de școală” - atribuție acordată preotului localității prin dispoziții legale - era astfel anihilată. Utilitatea numirii dintre laici a unui supraveghetor al școlii, îl determină pe Vasici să propună guberniului introducerea acestui sistem și în Transilvania. Hotărârea guberniului transilvan din octombrie 1857 accepta propunerea, dar ea a fost aplicată numai în puține locuri. Acolo unde s-a aplicat, directorul local de școală se îngrijea de starea materială a clădirii școlare și de plata regulată a salariului învățătoresc, veghea asupra frecvenței copiilor și a funcționării școlii pe toată durata anului școlar, împreună cu consiliul comunal și preotul local aplica pedepse părinților ce-și sustrăgeau copii de la școală etc.
În ierarhia localităților, directorul local de școală era după jude cel mai de seamă reprezentant al populației și autorităților administrative și bisericești, iar în conducerea afacerilor școlare aveau o contribuție mult mai mare decât inspectorul școlar cercual, ce era de drept protopopul. Astfel, profitând de dezinteresul autorităților habsburgice pentru învățământul românesc, populația preia de fapt organizarea și conducerea afacerilor școlare în mâinile sale, depășind dispozițiile legislației în vigoare. Aceasta constituia încă un fapt care a stimulat eforturile pentru dezvoltarea rețelei învățământului elementar în nord-vestul Transilvaniei într-un ritm mai rapid.
Teodor Pavel - “Lucrări științifice”
