Imediat după 1851, comunele se angajează prin “contracte școlare” să ridice noi localuri de școală și să fixeze o remunerație stabilă, în bani și natură, învățătorului. În vara anului 1852, inspectorul districtual I.P. Szilaghi primise deja din partea a 127 comune astfel de contracte. Înaintându-le guvernatorului din Buda, acesta releva faptul că este cu atât mai îmbucurător... cu cât ele au fost “spontaneum și benevolum încheiate”. Și aceasta se petrecea la numai un an după ce se primise vestea că autoritățile refuză ajutorarea comunelor mai sărace din “fondul studiilor” pentru ridicarea de școli. Aceeași emulație o putea raporta și Dimitrie Ionescu. Relevând meritele acestui cărturar, “Gazeta Transilvaniei” nota, în 1852, că “De când inspectorul Ionescu lucră în trebile școalelor noastre, mai mulți pași și mari folosuri s-au făcut în 2 ani decât până aci în 10-20 ani”. Colindând satele, cuvintele lui adresate poporului “atâta îndemn și însuflețire au sămănat în inimile românilor - remarca “Gazeta” (în) cât... cu foc nestâmpărabil grăbesc românii noștri spre a-și realiza școli și a-și dota crescătorii (învățătorii - n.n.) copiilor săi”. Drept rezultat numai în cercul Beiușului au luat ființă “14 școli așa de bine dotate (în) cât învățătorii cei mai calificați încă pot concurge pentru astfel de stațiuni”. După un deceniu de activitate susținută, acest inspector se mândrea cu deplin temei că în districtul Oradea “începând cu 1850 s-au construit până la 150 școli noi... clădirile școlare deteriorate existente încă înainte au fost aproape fără excepție refăcute așa cum trebuie, fie construite din nou, salariile învățătorilor au fost îmbunătățite acolo unde a fost posibil, iar numărul copiilor ce frecventau școala a urcat de la 18.000 la 50.000”.
Mai în urmă pare să rămână în această privință localitățile din părțile sătmărene și ale Oașului, unde erau multe sate mărunte, iar autoritățile se arătau ostile aplicării chiar a dispozițiilor legale. Românii din Carei numai după multe zbateri reușesc să-și ridice o școală în centrul orașului, în locul vechii școli de la periferie. Greutăți au întâmpinat mai ales în cumpărarea terenului destinat noii clădiri școlare, pentru care populația a adunat suma de 2.000 fiorini. Dar nici peste un deceniu nu reușiră să-și atingă scopul dorit, căci la 172 școlari nu aveau decât o sală și un singur învățător. În orașul Satu-Mare se depun multe stăruințe pentru lărgirea școlii neîncăpătoare și deschiderea a 2 clase cu 2 învățători. Țăranii-mineri din Șugatag revendică parte din veniturile erariale și ale cârciumăritului pentru școala lor. Intervențiile la districtul Cașovia și Locotenența regească au rămas fără rezultate. Cu toate acestea, învățământul elementar face însemnate progrese în Satu Mare, în Oaș și Maramureș prin aceleași eforturi populare. Chiar în satele cunoscute pentru sărăcia locuitorilor sunt edificate noi clădiri. Satul Pomi, din părțile Satului Mare, fusese deseori amintit în presa vremii pentru spiritul de sacrificiu al sătenilor săi. Deși greu loviți de comasările nedrepte și procesele urbariale în care și-au revendicat drepturile, au ridicat o nouă clădire școlară, au dotat-o cu grădină pentru învățarea pomiculturii și au făcut din școala lor, deschisă prima oară în 1833, una din cele mai înfloritoare. Alte 50 de localități din comitatul Satu Mare aveau școli proprii în anul 1859/1860. Dintr-o astfel de școală, cum este aceea din satul Tămâia înființată în 1842-1843, s-au ridicat 1 învățător, 2 preoți și 5 elevi la gimnaziile din Beiuș și Baia-Mare.
Cele mai multe școli din Chioar și Maramureș iau ființă prin donațiile bănești ale comunelor. La apelurile repetate ale inspectorului Mecedon Pop și ale episcopului Ioan Alexi, satele cedează pentru ridicarea de școli și plata învățătorilor, veniturile împrumutului de stat din 1854. Autoritățile districtului Chioar se pun în fruntea acțiunii pentru dezvoltarea rețelei școlare sătești. Dar școlile nou înființate duceau mare lipsă de învățători. De aceea aproape două decenii s-a purtat o îndârjită luptă în vederea înființării unei “școli centrale” de 4 clase în Tg. Lăpuș, care să ușureze ridicarea de învățători dintre tinerii din Chioar. Istoricul acestei școli este edificator pentru greutățile nenumărate ce stăteau în fața progresului nostru școlar, de aceea îl sintetizăm în cele ce urmează.
Teodor Pavel - “Lucrări științifice”
