Românul basarabean Constantin Bobeică a purtat toată viața în sufletul lui coșmarul deportării din iulie 1949, șapte ani de suferință în pustiurile siberiene și stigmatul de “dușman al poporului”. L-am cunoscut în anii Mișcării de Eliberare Națională, când aducea la săptămânalul “Literatura și arta” scrisori semnate de sute de oameni, care cereau pe o singură voce - “Limbă, Alfabet!” Peste ani, a acceptat să-și deschidă sufletul, pentru a mărturisi calvarul prin care a trecut. În 2009, într-o zi de florar, l-am vizitat acasă, la Codreanca. Grădina octogenarului părea desprinsă din rai, iar casa învăluită în flori și verdeață respira împreună cu acea minunată zi de primăvară. Ascultam vocea înceată, cu pauze lungi, a lui Constantin Bobeică și auzeam drama și vocea bunicilor mei deportați, auzeam în surdină plânsetul ascuns al sutelor de mii de basarabeni cu destinele mutilate de monștrii de la Kremlin, auzeam însăși vocea Basarabiei martire, care mă înfiora până la ultima fibră din adâncul sufletului meu. Propun atenției domniilor-voastre povestea unui supraviețuitor al deportărilor, care nu-i altceva decât viața a zeci de mii de oameni smulși cu forța din casa lor, aruncați în mlaștinile de la capătul lumii și arătați cu degetul până la moarte că ei sunt “dușmanii poporului”. Înarmați-vă cu puțină răbdare și citiți o spovedanie, care arată pătimirile incredibile ale românilor din stânga Prutului.
CRIMINALI FĂRĂ DE CRIMĂ
În noaptea de 6 iulie 1949, întreaga Basarabie a fost cuprinsă de țipete, de focuri de kalașnikov, de huruit asurzitor de camioane militare, de stafii înarmate care rupeau ușile caselor și urlau la oameni într-o limbă străină, neînțeleasă băștinașilor. De la un capăt la altul al Basarabiei se desfășura operațiunea banditească a Kremlinului denumită conspirativ “IUG” (Sud), operațiune ce se derula conform Hotărârii Biroului Politic al CC al Partidului Comunist al URSS nr. 1290-467ss (strict secret) din 6 aprilie 1949 “Cu privire la deportarea de pe teritoriul RSS Moldovenească a chiaburilor, foștilor moșieri, marilor comercianți, complicilor ocupanților germani, persoanelor care au colaborat cu autoritățile germane și române, a membrilor partidelor politice, a gardiștilor albi, membrilor sectelor ilegale, cât și a familiilor tuturor categoriilor enumerate mai sus”. Hotărârea prevedea “deportarea pentru totdeauna în Siberia, Kazahstan și Asia Centrală a 11.293 de familii cu 40.850 de oameni”, care urmau să fie transportați dincolo de munții Ural, la mii de km, în luna lui cuptor, cu 1.573 de vagoane de vite, asamblate în zeci de garnituri ale morții. 7.620 de familii s-au ales cu dosare de “chiaburi”, iar celelalte au fost acuzate de “colaborare cu fasciștii și de apartenență la partidele burgheze românești sau la secte religioase ilegale”. Deportaților li s-a interzis să ia cu ei strictul necesar și orice bunuri materiale, întreaga lor avere fiind confiscată tâlhărește, fără niciun act sau proces-verbal.
Timp de decenii, această filă neagră scrisă de comuniști a fâlfâit și mai fâlfâie ca un zăbranic peste destinul elitelor basarabene smulse cu forța din vatra părintească și aruncate în pustietățile Siberiei și Kazahstanului, timp de decenii, floarea satelor moldovenești ruptă de la baștină în iulie 1949 - gospodarii de frunte, preoții, primarii, învățătorii, cărturarii - au purtat stigmatul de “dușman al poporului” fără să cunoască reabilitarea adevărată din partea statului și înțelegerea deplină din partea generațiilor nedeportate. Când, după ani lungi de surghiun, după reabilitarea formală, o parte din cei deportați au revenit în Moldova, regimul comunist a avut “grijă” să-i țină la distanță de mulțimile comunizate, să-i pună pe linie moartă, să nu permită ca un “dușman al puterii sovietice” sau descendenții “dușmanilor” să se afirme în plan social sau politic, să ajungă în ierarhia de sus sau să intre în nomenclatura de partid.
Octogenarul Constantin Bobeică din comuna Codreanca, fostul județ Orhei, face parte din supraviețuitorii gulagului siberian, un martor viu care după anul 1985 a spart tăcerea și a început să facă publice suferințele fraților noștri aruncați în neagra străinătate. Mărturisirile sale constituie deopotrivă atât un document al nedreptăților și umilințelor, cât și unul al tăriei și credinței în dreptatea lui Dumnezeu. L-am găsit pe învățătorul satului, că așa îi spun cei din Codreanca, în căsuța cu verandă, acoperită din toate părțile de flori, de pomi viguroși, de nuci, prăsazi (peri), caiși, vișini și cireși. O vie curată, cultivată pe terase, întregește gospodăria frumoasă a înțeleptului și blajinului profesor de limba și literatura română. E singur în împărăția verde. Soția sa a plecat ceva mai la deal, pentru totdeauna. Copiii și nepoții săi locuiesc la Chișinău, dar vin la casa părintească în fiecare sâmbătă și duminică. Se mișcă și își gătește singur, iar pe 5 iulie 2009, îmi spune cu un surâs plin de înțelesuri, a ciocnit cu cei dragi un păhăruț de vin ecologic pentru 85 de ani împliniți. Vorbim despre situația din Republica Moldova, despre pofta nebună a “politrucilor milionari” de a se revanșa, iar octogenarul îmi declară că nu pleacă la Domnul până nu vede țara liberă de comunism, fiindcă mentalitățile comuniste încă mai rămân dominante în Basarabia. Apoi, îi cade o umbră pe față, când încep să-l întreb și să-i răscolesc amintirile din iulie 1949 și nesfârșiții șapte ani de exil. Oricât de tare se ține, ochii i se umezesc și face pauze lungi, când îmi vorbește cum și-a înmormântat mama în pământul înghețat al Siberiei. Lângă icoana din casă, lângă opaiț, îmi arată un vas mic în care păstrează pământul adus din Șadrinsk, de la mormântul mamei. O lacrimă tăcută, amară cât o viață de deportat, se prelinge printre riduri și cu greu mă abțin să-l îmbrățișez, să-i preiau măcar un pic din suferință și să împrăștii amintirea dureroasă din iarna anului 1956.
(Va urma)
Alecu Reniță - Literatura și arta
