Un filosof spunea că primii patruzeci de ani ai vieții ne dau textul - următorii ne oferă comentariul. În cazul meu “textul” ar însemna aproape 50 de ani la catedră. Este un “text” încărcat de evenimente a căror semnificație urmează să o descifrez, oarecum sceptic, cu totul convins de adevărul versului eminescian: “Și când propria ta viață singur n-o știi pe de rost ”
Ioan Mașca a scris, în cartea sa Regăsiri, o poezie reflexivă, în care dinamica realului se resoarbe în undele lirismului, iar convulsiile afectivității se atenuează într-o dorință de regăsire a limpezimii de sine. Poetul găsește, în spațiul propriei sale sensibilități, resurse capabile să revigoreze lirismul, asumând contradicțiile și stridențele realității, fără a le estompa semnificația: “Din copilărie până în adâncul sufletului meu,/ te-am căutat cuvântule de argint, cuvântule de cristal,/ cuvântule halucinant, cuvântule magic,/ ce ne arăți cum suntem, cine suntem,/ misterioși și adevărați, curați și perfizi,/ multiplicați, deformați, idealizați./ Cuvântule-oglindă, sfâșietoarea mea iluzie/ și crudul meu adevăr:/ consoanele ramă și abisul muzical al vocalelor” (Oglinda).
Adept mai degrabă al șoaptei decât al clamării sau al crispării verbale, Ioan Masca își asumă atributele sensibilității și gravității, prin care caută să afle, dedesubtul contururilor lumii, chipul propriului destin, transpunându-și, oarecum, propria existență într-un ritual livresc, ce transformă emoția în rafinament, precum în poezia Și cărțile, dedicat acestor “statui ale spiritului”, vehicule ale cunoașterii, ce interoghează sensurile omenirii, ale timpului și ale istoriei: “Cele mai multe pietre/ au rămas să alcătuiască/ munți, prăpăstii, chei, canioane/ Numai unele au devenit semne/ ale vieții, statui, comori,/ edificii la care și în care ne închinăm/ Va mai rămâne piatră pe piatră?/ Așa cărțile,/ cu timpul vor deveni/ statui ale spiritului unele,/ altele, cine știe, deși ne spun/ mai mult decât pietrele/ Peste mii de ani le vor descoperi/ și se vor mira mai mult decât noi/ de hieroglife, cuneiforme, glagolitice/ supla/ scriere latină, ideograme.../ Care vor deveni comori?/ Va arde în piețele ignoranței/ adevărul strălucitor al cuvântului scris?/ De moarte pentru nemoarte/ Pilat din Pont: “Ce am scris, am scris”/ și a desăvârșit înțelesul lumii”.
Rezumând în versurile sale ecourile nedefinite ale unor neliniști și interogații fără răspuns, Ioan Masca a căutat să fixeze “istoria clipei” în viziuni și în linii disciplinate, în tonalități melancolice, elegiace, reînviind peisaje impregnate de magia amintirii sau de mirajul obârșiilor, ce nu pot fi trasate decât în caligrafia inefabilului: “Nemișcat, aerul stăruie deasupra orașului,/ pete de iarbă verde mărunte oaze/ în deșertul torid al parcului./ Peste coline zorile se-aprind,/ tăcerile amare și caduce/ în tainele ființei se închid./ Înainte de vreme cad frunze chircite/ - selecție naturală vegetală -/ minusculi mesageri, toamna nerăbdătoare/ ne bate la ușă sfidătoare./ Pe străzi miasme încinse, insuportabile./ Dogoarea subminează perfid distincția zi - noapte/ - farmecul etern al vremii./ Albii secate își arată solzii./ Predispoziții la lecturi filozofice, sugestii/ că totul a fost spus în vechime/ și în magia inefabil, ezoterică a Psalmilor./ Înfiorătoarea singurătate a crucii,/ după retragerea groparilor./ Caut ce nu voi mai găsi niciodată./ Iertați-mi acest gând canicular.”
Între mișcările naturii, ritmurile anotimpurilor, dinamica astrelor și reacțiile afective ale eului se stabilește o subtilă armonie, o consonanță intimă, căci poetul caută, prin recursul la imaginea volatilă, o cale de rescriere a spațiului arhetipal ce aparține straturilor ultime, genezice, ale umanului și ale lumii: “Nori cenușii, subțiri, grei,/ ploaie rapidă sau placidă.../ Umbrela roșie te apără/ pe tine trup și suflet,/ bucurie pioasă, smerită plăcere./ Se strecoară pe străzi/ vie între sobrietăți,/ umilă sau orgolioasă/ sfidare a naturii,/ în ploaie, de ploaie te apără./ Pâlpâie grațioasă mâna/ ori bărbăteasca forță/ nu-i pot opri zbuciumul/ în furia furtunii./ Sub ea încearcă să afli/ cine ai fost, cine ești, cine vei fi./ Roșu pur, roșu pur,/ doar macul din lanuri de grâu/ și curcubeul îl mai au,/ restul sunt nuanțe./ Nori negri, învolburați,/ represivi, migrează/ peste delicata cupolă./ Un fior sofianic te pătrunde./ Sub umbrelă nu poți,/ ți-e interzis a gesticula./ între libertate și necesitate/ nu știi ce să alegi; poți să alegi?”.
O altă dominantă a acestor poezii se leagă de tentația problematizărilor, de o reflecție, mai mult sau mai puțin apăsată, asupra rosturilor universului, ce dă naștere unei lirici interogative, cu accent de parabolă, în care descripția și reveria sunt înlocuite cu o anume discursivitate ce favorizează întrebările, cu substrat moral, asupra destinului și asupra condiției umane, asupra istoriei și avatarurilor ființei, asupra vinei de a trăi și asupra jertfei nemeritate: “În cer și pe pământ/ admisă această vărsare de sânge./ Picur din spinul coroanei,/ lacrimă pe necredință, nepăsare./ Suferință de durata unui fulger,/ în lamă sclipi o privire de înger./ Micul, jalnicul lui strigăt,/ oftat al ierbii și florii de cireș/ înfipte în sufletul copilului./ Curatul lui sânge nu răpunere,/jertfa a nevinovăției din nevinovăție./ El nu-i animal, ci miel./ El nu-i om, ci copil./ Pășesc împreună in sacrum facere/ ale tale dintru ale tale/ De s-ar întoarce copilăria/ în aceeași ogradă curată/ în care mielul mai trăia.../ Plânsul lor dulce, sfâșietor,/ nu-i Doamne, o rugăciune?/ Soarele mai viu la scăpătat/ și clopotul vestitor, sfidând/ nesățioasele fălci ale abatoarelor.”
Reflexiv uneori, alteori înclinat spre dinamica unduioasă a afectelor, Ioan Masca e un poet al întrebărilor grave, dar și al Unor scenografii metaforice cu substrat etic. Meditația asupra trecerii, de pildă, cu figurației afectivă și simbolică, rescrie adevărurile lumii, dar și priveliștile spațiului încărcat de sugestiile Intimității: “E vremea plecărilor, prietene,/ a venit toamna adevăratelor năzuințe,/ mai trecem una minunându-ne de culori/ și-n ferestre de ploaia plângându-și firavul destin./ În amintire locul troznind -/ bucuria din prima seară rece./ Căldura odăii avea o mireasmă neasemuită,/ din copilărie peste timpuri răzbătând”. Poezia lui Ioan Masca se definește, în general, printr-un joc greu perceptibil între vizibil și imaginar, între concretețea frustă a clipei prezente și afectivitatea memoriei care conduce la înregistrarea unor senzații subtile ale eului, între astăzi și ieri, între viață și moarte: “Calvaria urcă și coboară./ De o parte și de alta cimitire;/ nicăieri o mai mare densitate/ de cultură și moarte virtuală./ De dincolo de gardurile/ înadins lăsate mici, pietre funerare/ au un aer orgolios, sfidător/ către mulțimea grăbită și nepăsătoare/ ca și cum nimic și niciodată/ nu se va întâmpla, nu va fi/ Calvaria coboară și urcă.” Peisajele afective transpuse în oglinda poemelor de Ioan Mașca sunt parcă învăluite într-o atmosferă de suavitate și în ritual al rememorării. Sentimentul zădărniciei, accentele de revoltă, resorturile nostalgiei ori freamătul timpului se insinuează, nu de puține ori, în versurile lui Ioan Mașca, imprimându-le o turnură gravă, o melancolie difuză sau, dimpotrivă, o stringență etică, din care e alcătuită, de altfel, substanța adâncă a acestei poezii. Se cuvine subliniat faptul că textul poemelor din această carte este completat în chipul cel mai fericit de ilustrațiile grafice ale artistului plastic Laurențiu Ivan Condrache, ale cărui tablouri se impun prin forța de sugestie a coloritului, prin ritmul energic și prin echilibrul între emoție și stilizare.
Iulian Boldea
