În procesul de comunizare a societății, regimul de la București a importat modelul sovietic, pe care l-a adaptat realităților românești. Și în plan religios, experiența sovietică a fost sursa de inspirație a comuniștilor români, fiind un model care reprezenta intenția statului de a-și subordona Biserica, cerându-i loialitate și sprijin pentru politica sa, în schimbul unei autonomii limitate. La începuturile sale, regimul bolșevic a desfășurat o represiune agresivă împotriva religiei, existența instituțională a Ortodoxiei rusești fiind pusă sub semnul întrebării. În schimb, puterea comunistă de la București nu a urmărit desființarea Bisericii Ortodoxe, deoarece o asemenea politică ar fi generat rezistență din partea unei instituții fundamentale, ceea ce ar fi pus în pericol instaurarea deplină a comunismului. Astfel, comuniștii și-au dorit, sub masca “legalismului democrat”, o libertate de religie formală, prin care Biserica să aibă doar un rol decorativ, fără un impact major în viața credincioșilor.
Congresul Cultelor din 16-17 octombrie 1945 a beneficiat de tot sprijinul guvernului, în dorința de a i se da fast și strălucire. Primul ministru, Petru Groza, a încercat să impresioneze ascultătorii prezentându-se ca fiu de preot ortodox și deputat în Adunarea eparhială a Mitropoliei Ardealului de 30 de ani. A avut un discurs patetic, presărat cu citate biblice, în care a subliniat faptul că guvernul “vrea îndreptarea, nu moartea păcătosului”. În acest scop și-a pregătit o încheiere teatrală cu care dorea să capteze bunăvoința clerului promițând că personalul clerical va fi repus în drepturile sale, obținând mai multe avantaje, chiar și financiare, cu excepția celor care au părăsit țara și nu s-au mai întors.
Pentru organizarea Congresului Cultelor, guvernul a cheltuit sume impresionante de bani din bugetul public, iar delegațiile străine au fost cazate la hotelul de lux Athénée Palace din București.
Se poate afirma că esența strategiilor comuniste de atragere a clerului a fost aceasta: pe de o parte erau promise lucruri pe care ierarhii și preoții le doreau de mult timp, iar pe de altă parte asupra oricărui om vertical al Bisericii plutea umbra epurării sau a arestării.
Un lucru incredibil care s-a întâmplat în timpul Congresului din octombrie 1945 a fost discursul lui Richard Wurmbrand, evreu român, predicator luteran, fiind singura voce care a protestat de la tribuna centrală împotriva umilirii și îngenuncherii cultelor în fața unui guvern totalitar, fiind auzit nu doar de cei prezenți în sală ci de toată țara, în direct, la radio.
Discursul său impresionant a fost susținut cu riscul propriei vieți, iar curajul și loialitatea pe care a avut-o față de propria credință este de o apreciere extraordinară. Această manifestare, nobilă aș spune, pe care Wurmbrand a demonstrat-o în fața unor conducători cruzi a fost o lovitură puternică aplicată Partidului Comunist care mai devreme sau mai târziu avea să promoveze o politică antireligioasă. Richard Wurmbrand, în discursul său, a ținut să-l laude pe Hristos căruia îi datorăm loialitate și nu pe cei care se dădeau mari creștini și salvatori ai neamului, dar de fapt erau ca Iuda cu cele 30 de monede de argint. Câțiva ani mai târziu, la 29 februarie 1948, într-o zi de duminică, în timp ce se îndrepta spre biserica pe care o slujea la București, pastorul Wurmbrand a fost arestat mișelește de către securitatea comunistă. Au urmat ani grei de pușcărie, în care Richard Wurmbrand este închis singur în celule subterane obscure, torturat bestial sau purtat prin diverse închisori: Rahova, Jilava, Târgu Ocna etc. În perioada de izolare totală, alcătuiește o serie de predici proferate în fața unui public imaginar, pentru a-și proteja mintea. După terminarea regimului de izolare totală, care a durat trei ani, împarte mai multe celule cu intelectuali prelați de diverse confesiuni, dar și cu oameni simpli.
După paisprezece ani de detenție (executați între 1948-1956 și, respectiv, 1959-1964) Wurmbrand este eliberat, iar în 1965 părăsește țara împreună cu familia, fiind răscumpărat de o organizație creștină norvegiană, cu 10.000 de dolari americani. În 1966, se stabilește în Statele Unite, unde înființează misiunea creștină Vocea Martirilor, organizație care luptă împotriva persecuțiilor îndreptate asupra creștinilor de pe toate continentele. Ajunge în atenția Comisiei pentru Securitate Interioară a Senatului american, unde face cunoscute atrocitățile la care sunt supuși creștinii din țările comuniste. Moare la vârsta de 92 de ani, în data de 17 februarie 2001, în California, Statele Unite ale Americii.
Concluzii
În perioada comunistă, religia nu a fost privită cu ochi buni, iar Biserica deseori era vizitată de colaboratorii securității. Practicile religioase erau descurajate iar mulți clerici au fost întemnițați pentru nesupunerea lor în fața regimului criminal. Totuși, mai târziu autoritățile au permis practicile religioase pentru a câștiga loialitate din partea populației și a reprezentanților diferitor biserici și confesiuni creștine. Un exemplu în acest sens a fost organizarea Congresului Cultelor din 16-17 octombrie 1945, unde reprezentanții puterii au promis “lapte și miere” clericilor și altor conducători ai instituțiilor religioase. Din păcate, mulți dintre ei sau supus regimului criminal, de frică sau din interese personale, iar alții au avut curajul să lupte eroic pentru conștiință și libertate religioasă.
Poți să pierzi totul în lumea aceasta dar un singur lucru să-l păzești, CREDINȚA.
Prof. ANDREI GUȚU
