Constituirea, în anul 1918, a statului național unitar român a adus în viața națiunii române noi provocări. Până la 1 septembrie 1939, când a început Al Doilea Război Mondial, viața politică internă a României Mari s-a caracterizat prin vitalitate, creativitate și printr-o mare dezbatere națională entuziastă cu privire la căile de dezvoltare pe care România era de dorit să le urmeze.
Deși de perspectivele de dezvoltare ale României erau interesate, ca beneficiare, toate clasele sociale, marea dezbatere a fost inițiată și animată de politicieni, sociologi și alte categorii de intelectuali, în nume propriu sau al grupării filosofice căreia îi aparțineau. Principalul reper în susținerea ipotezelor a fost societatea capitalistă pe cale de urbanizare din statele occidentale ale Europei.
Europenișii Eugen Lovinescu, critic literar, și Ștefan Zeletin, sociolog, considerau că “occidentalizarea” societății românești a început în secolul al XIX-lea prin programele revoluționare de la 1848 și prin Constituția din 1866 și că “occidentalizarea” este o etapă istorică prin care trebuie să treacă fiecare țară, cu observația că trebuie evitată industrializarea excesivă, forțată.
Gruparea tradiționaliștilor, din elita căreia îi amintim pe Nichifor Crainic, fondatorul revistei literare “Gândirea”, poetul și filosoful Lucian Blaga, cu studiul “Spațiul mioritic”, filosoful Nae Ionescu, Mircea Eliade, scriitor și renumit istoric al religiilor, filosoful Emil Cioran, cu volumul “Schimbarea la față a României”, filosoful și sociologul Mircea Vulcănescu, filosoful Constantin Noica, inspirați din tradițiile de veacuri ale satului românesc, ale țărănimii române, covârșitor ortodoxă, criticau mediocritatea existenței burgheze, condamnau materialismul și tehnologia Occidentului, generatoare de pustiu moral și erau convinși că ei sunt misionarii sufletului românesc, așa cum cei din generația anterioară au fost misionarii unității politice a tuturor românilor și a teritoriilor locuite de dânșii, în România Mare.
O a treia cale de dezvoltare a României a fost sintetizată în sintagma “România, stat țărănesc”. Reprezentantul cel mai de seamă al țărăniștilor a fost Virgil Madgearu, economist, profesor de economie politică la Academia de Înalte Studii Comerciale și Industriale, om politic și mulți ani ministru. Plecând de la premiza că, după reforma agrară din 1921, 90% din suprafața arabilă a României a ajuns în stăpânirea țăranilor, statul român, prin oamenii săi politici, este dator să satisfacă, odată pentru totdeauna, nevoile și aspirațiile clasei țărănimii, evitând proletarizarea ei după model burghez occidental sau colectivizarea ei, după modelul comunist din Uniunea Sovietică. În privința conducerii politice în statul țărănist, Virgil Madgearu a optat fără ezitare pentru democrația parlamentară.
Prin anii 1920, când principalele partide politice-Național Liberal și Național Țărănesc-erau în competiție pentru putere, perspectivele democrației parlamentare erau asigurate. Viabilitatea ei a devenit incertă în anii 1930, odată cu crizele economice și politice interne, cu accederea, în 1933, a lui Adolf Hitler la putere în Germania, cu intensificarea pregătirilor pentru un război mondial. Modelul conducerii dictatoriale din Germania, Italia și din alte state europene, a unor mișcări și partide de dreapta, ostile democrației parlamentare, generatoare de soluții autoritare în dezvoltarea problemelor interne, inclusiv de recurgere la asasinate politice.
Profesorul universitar Alexandru C. Cuza (1857-1947), de la Iași, transformă Partidul Național-Democrat Creștin în gruparea fascistă Liga Apărării Național-Creștine (L.A.N.C.), antisemită. Crescut în acea atmosferă teroristă, tânărul Corneliu Zelea Codreanu (1899-1938) și-a creat propria organizație naționalistă, mai extremistă, Liga Arhanghelului Mihail, lărgită în 1930 cu o aripă militară numită Garda de Fier, cu alt nume din 1934, Partidul Totul pentru Țară. La alegerile din 1937, partidul lui Zelea Codreanu a obținut 66 de locuri în Parlamentul României, devenind a treia grupare politică din Parlament, după liberali și național-țărăniști. Electoratul lui Zelea Codreanu era alcătuit din tineri orășeni, unii cu educație universitară, din țărani și cler rural, muncitori și burghezi, cu toții convinși că doar prin forță pot fi rezolvate problemele economice și sociale apărute sub domnia democrației parlamentare.
(Va urma)
Mircea Gheborean
