Cercetători mai vechi și mai noi au încercat să estompeze această politică a habsburgilor față de popoarele dominate sub motivul că învățământul național mediu și superior se putea face în condiții optime numai în limba germană, ca cea mai cultivată limbă a vremii. Dacă această politică școlară n-a fost încununată de succes, rezistența opusă de națiunile oprimate a constituit unul din factorii hotărâtori. G. Barițiu sesiza, încă în 1849, că “încep popoarele a murmura în contra introducerii limbii germane”, deputățiile române la Viena protestează imediat împotriva oricărei măsuri inițiate de aparatul centralizat al statului ce ar afecta folosirea deplină a limbii române în școlile proprii. Opoziția poporului român față de tendințele de germanizare rezultă cel mai pregnant din memoriul comun al românilor din Transilvania, Banat, Ungaria și Bucovina înaintat împăratului la 16 ianuarie 1851. Referindu-se la legislația școlară recentă, memoriul arată că “Principiile” de organizare a învățământului (1850) sunt acceptabile și pentru națiunea română, cu singura condiție ca limba română să fie limbă de predare în toate școlile noastre, indiferent de gradul lor. La atitudinea insinuantă a autorităților despre pretinsa incultură a românilor, ei răspund, făcând apel la vechimea și bogăția tradițiilor culturii românești: “la noi ar fi deci vorba nu atât de introducerea culturii cât de generalizarea acesteia... cu ajutorul limbii noastre evoluate, dar și ușoară și armonioasă”. Înapoierea culturală de care sunt acuzați se datorește îndelungatei asupriri a poporului român. Protestând împotriva unor fapte apreciate ca “încercare prea primejdioasă de deznaționalizare a elementului românesc”, ca piedică în dezvoltarea naționalității române, memoriul insistă pentru școli naționale proprii, pentru “o organizare și administrare școlară unitară pentru toți românii din monarhia austriacă și pentru o universitate românească, în care toate științele să fie predate în limba română și de profesori români, căci numai aceștia cunosc geniul națiunii și receptivitatea ei”. Critica legislației școlare absolutiste este mult mai violentă spre sfârșitul deceniului și în anii de intense frământări politice ce au urmat după 1860. Când se contura tot mai precis ideea școlii naționale, ascuțișul acestor critici, venite din partea unor intelectuali români, erau îndreptate atât împotriva legiuirilor școlare absolutiste, cât și a bisericii. Relevând situația dezastruoasă din învățământul românesc, ziarul “Albina” de la Viena arată că aceasta “o moștenește de la regimul absolut, despre a cărui intențiune avem cuvînt a ne îndoi cum că el ar fi ținut la înaintarea poporului român pe baza naționalității”. Concomitent, “Gazeta Transilvaniei” afirma deschis că din partea clerului, fie catolic, fie ortodox, să nu se aștepte nimeni la înaintarea școlilor noastre.
Abia în condițiile politice mult mai vitrege din anii dualismului austro-ungar, formula confesionalismului se va dovedi salvatoare pentru ființa învățământului românesc.
Toate acestea, la care s-ar putea adăuga o multitudine de factori, au imprimat legislației școlare habsburgice din anii absolutismului un caracter pur formal și antinațional. Dacă prevederile legislației școlare pentru români din diversele unități teritorial-administrative erau neunitare, în schimb, obstacolele în fața învățământului nostru erau pretutindeni foarte mari. Neasigurarea bazei materiale de către stat, chiar dezinteresul acestuia pentru învățământul popoarelor sporeau greutățile. Doar printr-o mare încordare de forță și de resurse materiale ale maselor populare românești s-au putut realiza în perioada amintită acele progrese școlare ce au trezit națiunii române mari speranțe în viitorul său.
Teodor Pavel
