Pagini de istorie
Ziua Națională a României a fost, între anii 1866-1947, ziua de 10 mai, apoi, între 1948-1989, ziua de 23 august. Prin legea nr. 10 din 31 iulie 1990, ziua de 1 decembrie a fost adoptată ca zi națională și sărbătoare publică în România. Această prevedere a fost reluată de Constituția României din 1991, articolul 12, alineatul 2. Opoziția anticomunistă din România a pledat, în 1990, pentru adoptarea zilei de 22 decembrie drept sărbătoare națională, fapt consemnat în stenogramele dezbaterilor parlamentare.
Prințul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a depus, la 10 mai 1866, jurământul în fața adunării reprezentative a Principatelor Române Unite. În amintirea acestui eveniment, la 10 mai 1877, tot el a proclamat în fața Parlamentului, independența de stat a României. În data de 14 martie/26 martie 1881 camerele reunite ale Parlamentului au votat transformarea țării din principat în Regatul României. Pentru a marca evenimentul, ziua națională sărbătorită pe 10 mai 1881 a fost una din cele mai spectaculoase serbări din istoria României.
După abdicarea forțată a regelui Mihai I, la 30 decembrie 1947, Camera Deputaților a adoptat legea nr. 363 din 1947, prin care a proclamat Republica Populară Română. Ziua de 23 august a fost adoptată drept sărbătoare de stat, sub numele de “Ziua insurecției armate antifasciste”, începutul revoluției populare în România, cu referire la întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste și arestarea guvernului condus de Ion Antonescu, în anul 1944.
În anul 1990, după evenimentele din decembrie 1989, Parlamentul dominat de FSN a refuzat propunerea venită din partea opoziției, de a adopta ziua de 22 decembrie drept sărbătoare națională. Pe fondul confruntărilor interetnice de la Târgu-Mureș din martie 1990 și a mineriadei din 13-15 iunie 1990, Parlamentul României a adoptat, la 31 iulie 1990, Legea nr. 10/1990, prin care a fost abrogată Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 903 din 18 august 1949 privind declararea zilei de 23 august ca sărbătoare națională și a proclamat în locul ei ziua de 1 decembrie drept sărbătoare națională.
Legea adoptată în 1990 de legislativul dominat de FSN și promulgată de Ion Iliescu a avut în vedere, pe de o parte, combaterea simpatiilor legate de tradiția monarhică a României - cu sărbătoarea națională istorică pe 10 mai -, dar și contracararea solicitării opoziției anticomuniste, de adoptare a zilei de 22 decembrie drept sărbătoare națională.
Alegerea zilei de 1 decembrie, deși neexplicit, a făcut trimitere la unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România, în 1918, respectiv la Proclamația de la Alba Iulia, care a avut loc la 1 decembrie 1918. Alegerea acestei zile ca sărbătoare națională a fost văzută drept un afront adus minorității maghiare din România, pentru care ziua de 1 decembrie a însemnat o pierdere politică.
Prima zi națională de 1 decembrie, ale cărei festivități centrale s-au desfășurat în anul 1990 la Alba Iulia, a fost marcată de polarizare politică, discursul lui Corneliu Coposu, liderul de atunci a obiectivei anticomuniste, fiind întrerupt în mai multe rânduri de huiduieli. Petre Roman, primul ministru de atunci, s-a arătat încântat de întreruperea repetată a discursului liderului opoziției, ceea ce l-a făcut pe președintele Ion Iliescu să-i dea un semn cu mâna pentru ca să înceteze, gest filmat și difuzat pe larg de mass-media.
Unirea din 1918, realizată de niște patrioți vizionari, rivalizează palid astăzi cu faptele unor personaje contemporane. Tinerii nu prea știu ce sărbătoresc, cei mai în vârstă visează la vremurile apuse, iar mulți folosesc ziua liberă pentru a-și rezolva din problemele restante din cauza serviciului.
Dar să vedem despre ce evenimente și personalități este vorba...
La 27 martie 1918, Sfatul Țării din Basarabia a votat unirea Basarabiei cu România. În vara anului 1918 s-a constituit, la Paris, Consiliul Național al Unității Române, condus de Take Ionescu, iar printre membri avându-i pe Vasile Lucaciu, Octavian Goga, dr. Constantin Angelescu și Ioan Th. Florescu. Consiliul a fost recunoscut de către guvernele Antantei drept exponentul intereselor poporului român. La începutul toamnei, Congresul de la New York al românilor, cehilor, slovacilor, polonezilor, sârbilor, croaților și rutenilor a solicitat dezmembrarea Austro-Ungariei și eliberarea tuturor popoarelor din cadrul său.
Evenimentele se precipitau și în Transilvania. La 29 septembrie 1918, Comitetul Executiv al Partidului Național Român a adoptat în unanimitate, “în virtutea dreptului național al fiecărei națiuni de a dispune de ea însăși”, Declarația de la Oradea, elaborată de Vasile Goldiș, prin care se dorea recunoașterea acestui for ca organ provizoriu de conducere al Transilvaniei. Peste o săptămână, Declarația era citită în Parlamentul de la Budapesta de către Alexandru Vaida Voevod, în timp ce, la Viena, Iuliu Maniu dorea să mobilizeze 70.000 de soldați transilvăneni din fosta armată austro-ungară, cu care să meargă în Transilvania.
La 27 octombrie 1918 s-a constituit Consiliul Național Român al Bucovinei, sub conducerea lui Iancu Flondor, care a afirmat dorința Bucovinei de unire cu România, eveniment proclamat, la 28 noiembrie 1918, la Cernăuți. La 3 noiembrie 1918 se constituia Consiliul Național Român Central din Transilvania, ce reunea reprezentanții Partidului Național Român și ai Partidului Social-Democrat și care, în condițiile rapidei dezintegrări a aparatului administrativ maghiar, a preluat controlul Transilvaniei. Ca urmare, guvernul maghiar, condus de Károlyi Mihály, a încercat să intre în negocieri cu Consiliul Național Român Central. Tratativele s-au purtat la Arad, între 13-15 noiembrie 1918, și au eșuat. În același timp, guvernul maghiar a semnat la 13 noiembrie 1918 armistițiul de la Belgrad, care stabilea o linie de demarcație între Ungaria și Transilvania, care lăsa orașele Satu Mare, Oradea, Beiuș, Arad și regiunile Crișana și Maramureș sub control maghiar, iar Banatul sub administrația Serbiei.
Consiliul Național Român Central a convocat pentru 18 noiembrie/1 decembrie 1918, la Alba Iulia, o adunare națională a românilor din Transilvania și Ungaria. De ce la Alba Iulia? Mai întâi, deoarece la 1 noiembrie 1599, Mihai Viteazul intrase în cetate, care a devenit capitala domnitorului în timpul scurt cât reușise să săvârșească Unirea Țărilor Române. Mai apoi, în 1784, pe platoul Cetății, Horia și Cloșca au fost frânți pe roată în urma condamnării lor. Pentru buna desfășurare a lucrărilor urma să fie aleși 600 de deputați pe bază de vot universal și, respectiv, 628 reprezentanți ai organizațiilor și societăților culturale. Pe parcursul a două săptămâni, au fost aleși câte 5 reprezentanți de circumscripție.
Marea Adunare Națională a fost pregătită cu minuțiozitate, discuțiile purtându-se îndeosebi în jurul Rezoluției Unirii, redactată de Vasile Goldiș.
Adunarea de la Alba Iulia s-a ținut într-o atmosferă de mare sărbătoare. Au venit 1.228 de delegați oficiali, reprezentând cele 130 de cercuri electorale din comitatele românești. Acestora li s-au adăugat episcopii, delegații consilierilor, ai societăților culturale românești, ai școlilor medii și institutelor pedagogice, ai reuniunilor de meseriași, ai Partidului Social-Democrat Român, ai organizațiilor militare și ai tinerimii universitare. Pe lângă toți aceștia, s-au adunat peste 100.000 de oameni, care au sosit cu trenul, cu căruțele, călări, pe jos, cu steaguri tricolore în frunte, cu table indicatoare ale comunelor ori ale ținuturilor.
Vorbitorii au prezentat condițiile istorice în care se desfășura adunarea. Vasile Goldiș a făcut o expunere a istoriei românilor și a argumentat necesitatea Unirii. A urmat apoi Iuliu Maniu, care a insistat asupra împrejurărilor în care se realiza Unirea. Iosif Jumanca a adus adeziunea la Unire a lucrătorilor industriali.
La 18 noiembrie/1 decembrie 1918, deputații au decis în unanimitate cu privire la unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România, pe baze democratice, cu păstrarea unei autonomii locale și cu egalitatea naționalităților și a religiilor. Rezoluția votată de Marea Adunare Națională a solicitat: “Deplină libertate națională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra și judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său și fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare și la guvernarea țării în proporție cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc (...)”.
Cu prilejul Adunării, s-a constituit și Marele Consiliu Național Român, de fapt un organism legislativ, format din 200 de membri aleși și 50 de membri cooptați. A doua zi, acest Consiliu a ales un guvern provizoriu, numit și Consiliul Dirigent al Transilvaniei, în frunte cu Iuliu Maniu. Consiliul a hotărât să trimită la București o delegație, condusă de episcopul de Caransebeș, Miron Cristea (viitorul patriarh al României). Acesta, la 1/14 decembrie 1918, înmânează regelui Ferdinand I Declarația de la Alba Iulia. La 11/24 decembrie 1918, regele Ferdinand promulgă decretul de sancționare a Unirii.
Adunarea de la Alba Iulia s-a desfășurat fără prezența trupelor române. Primii soldați au trecut Munții Carpați la 13 noiembrie 1918, iar acțiunea s-a intensificat după 20 noiembrie, primele orașe în care au intrat unitățile militare române fiind Toplița și Miercurea Ciuc, la 26 noiembrie, deci în zona secuiască a Transilvaniei, care oricum nu și-a trimis reprezentanți la Alba Iulia. La 1 decembrie 1918, trupele române nu trecuseră linia Mureșului decât într-un singur loc, în zona orașului Târgu-Mureș.
După adunarea de la Alba Iulia, atitudinea guvernului de la Budapesta față de românii ardeleni s-a radicalizat. Budapesta nu a recunoscut adunarea de la Alba Iulia și nici înființarea Consiliului Dirigent. Mai mult, la 8 decembrie 1918, primul ministru maghiar Károlyi l-a numit pe István Apáthy comandant al “Comisariatului pentru Ungaria de Est”. Pe de o parte, guvernul maghiar și-a dat seama că lipsa unor forțe militare regulate îi submina situația în teritoriile pe care le considera drept maghiare, începând din decembrie să-și reorganizeze armata. Ca atare, a fost absolut necesară înaintarea trupelor române dincolo de Mureș, fie și numai din acest motiv.
La un moment în care în România, patriotismul este atât de puțin important și în Europa se vorbește tot mai mult despre inutilitatea cadrului național, aniversarea Zilei Naționale devine un moment de excepție în afirmarea identității și tradițiilor naționale.
Potrivit tradiției bisericești și hotărârii Sfântului Sinod, în data de 1 Decembrie, Ziua Națională a României, în catedralele, bisericile patriarhale și mănăstirești din țară și străinătate, în paraclisele școlilor de teologie ortodoxă va fi oficiată slujba specifică “Te Deum” și vor fi pomeniți eroii neamului românesc care au înfăptuit unitatea națională a românilor în anul 1918.
La rândul lor, militarii români aflați în misiune în teatrele de operațiuni vor organiza manifestări specifice dedicate Zilei Naționale a României. (sursa și text integral - azm.gov.ro)
