Restructurarea instituțională și administrativă de după revoluție a însemnat pentru această zonă desființarea vechilor comitate Arad, Bihor, Sătmar, Crasna, Maramureș și a districtului Chioar. Districtele militare sunt noile unități teritorial administrative în principatul Transilvania ca și în Ungaria. Aradul, Bihorul (exceptând partea de nord) și o parte din Sătmar sunt grupate în districtul militar Oradea, restul sunt alăturate districtului cu sediul la Debretin (R.P. Ungară), iar Maramureșul districtului Cașovia. Sălajul și Chioarul, de care Crișana și Maramureșul erau atât firesc legate sub raport geografic, economic și etnic, fac parte din principatul Transilvaniei.
Teritoriul românesc cuprins la 1850 în amintitele districte militare era relativ întins. Predomină relieful deluros și de câmpie propice agriculturii și ramurilor sale anexe, ocupație de bază a covârșitoarei majorități a locuitorilor de aici. La 1850, populația acestui teritoriu poate fi, cu multă aproximație, estimată la cca 1,5 milioane locuitori. Populația compact românească constituia partea cea mai numeroasă, reprezentând cca 850.000 locuitori. Sub raport social, imensa majoritate o formau țăranii recent eliberați prin revoluție de iobăgie, sau jelerii asupra cărora apăsa încă, până în 1853, servitutea feudală. Foștii stăpâni continuau să-i silească la munci forțate, profitau de comasări și segregări spre a-i despoia de pământ, iar răscumpărările înglodau în datorii noile gospodării libere. În multe sate, relata o corespondență din Sătmar la începutul anului 1850, “poporul este încă plin de idei revoluționare”, foștii iobagi români și maghiari îi înfruntau pe nobili, iar jelerii revendică libertate și pământ pentru care “uneori amenință domnilor și cu moartea ca să le dea”. Situația rămânea neschimbată și în 1853, iar în comitatele Bihor și Arad și în zona Munților Apuseni sunt înregistrate mișcări țărănești locale până în 1854. Segregările și comasările de după patenta imperială din 1853 a constituit, decenii în șir, izvorul nemulțumirilor latente și a frământărilor sociale din lumea satului.
Motiv de îndoită suferință și nemulțumiri îl constituie pentru populația română oprimarea națională. În anii frecventelor procese urbariale cu clasa nobililor, sătenii resimt direct consecințele nefolosirii în justiție a limbii vorbite de popor. Sub absolutism, limba germană fusese decretată limba oficială și aplicată în justiție și administrația districtelor. Funcționarii din districte, exceptând câteva cazuri, sunt străini nu numai de limba lor, ci și de locuri și oameni. Curtea din Viena încerca salvarea imperiului prin centralizare, germanizare și întărirea aparatului birocratico-polițienesc. Pe de altă parte, aristocrația locală maghiară nu contenea cu atacurile la adresa intelectualității române ce revendica dregători proprii, folosirea limbii române în administrația locală, instituții de cultură și învățământ pentru populația ce reprezenta majoritatea locuitorilor. Când ei vin cu astfel de revendicări, aristocrația locală îi prigonea sau intervenea la forurile mai înalte denunțându-i ca revoluționari înverșunați ce i-au atacat pe nobili la 1848, ca dușmani ai Casei de Habsburg sau denigrându-i ca foști adepți ai lui Kossuth și a ideilor “comunismului și socialismului (sic!)”. Astfel au fost zădărnicite, la 1850, încercările românilor din cercul Carei. Chiar și atunci când, pentru potolirea nemulțumirilor, în imperiu se ordonase publicarea legilor și în limba popoarelor, aristocrația locală îi privează pe românii din Crișana și Maramureș de acest drept. A fost necesară intervenția hotărâtă a mai multor comune din jurul orașului Satu Mare, prin petiții colective, la arhiducele Albrecht, guvernatorul Ungariei. Iar mai târziu, românii sătmăreni vor prezenta o plângere chiar împăratului Francisc Iosif, la trecerea acestuia prin Baia Mare, întrucât, spun reprezentanții comunelor naționale, mult ne-a întunecat calea norul aristocrației celei putrede. Această atitudine a nobilimii maghiare de pe plan local relevă rolul acesteia de exponent al politicii de “asimilare” a naționalităților, politică clar formulată încă în 1836 de dieta ungară și aplicată consecvent în deceniile următoare, inclusiv în anii revoluției de către guvernul dominat de nobilimea liberală. Astfel că, la mijlocul veacului trecut, limba majorității locuitorilor din Crișana și Maramureș nu era admisă în administrație și justiție, se încerca izgonirea ei până și din biserică și școli. Matricolele parohiilor, fie ortodoxe ori greco-catolice, erau scrise în limba maghiară în acei ani. Abia după Constituția din 4 martie 1849, episcopul orădean Vasile Erdélyi ordonă, prin circulara sa din 6 septembrie 1849, ca limba română să fie utilizată în afacerile bisericești și comunale în locul celei maghiare sau latine. Același proces se petrece concomitent și în comunele române de confesiune ortodoxă, cât și în Maramureș după separarea de episcopia de Munkács.
Exploatarea socială și opresiunea națională se reflectă și în starea culturală a populației române din Crișana și Maramureș. Din statistica școlară pe anul 1848/1849 întocmită de Dimitrie Constantini, inspectorul școlar român al districtului Oradea pentru ortodocși, rezultă că la o populație de 325.000 locuitori nu existau decât cca. 2.000 elevi în 191 școli sătești, iar vechea Preparandie din Arad se afla, din lipsă de fonduri, într-o stare jalnică. Situația se menține chiar adăugând la realitățile învățământului ortodox, datele referitoare la școlile române greco-catolice care erau ceva mai bine organizate: gimnaziul român din Beiuș, preparandia de pe lângă seminarul “unit” din Oradea, acum închisă, și cele 74 școli sătești din comitatele Bihor și Sătmăr, cu 2.300 elevi. Completând cu cele existente în Sălaj și Maramureș (cca 50), totalul școlilor românești din această zonă abia dacă se ridica la 280-300.
Deși starea culturală a maselor populare maghiare de pe teritoriile amintite nu se deosebea prea mult, întrucât nu cultivarea poporului preocupa pe “domnii de pământ”, totuși atitudinea autorităților comitatense, numărul și dotarea instituțiilor școlare maghiare sunt sensibil diferite. Și anume, la Arad, Oradea, Șimleu, Carei, Satu Mare, Baia Mare și Sighet existau licee sau gimnazii romano-catolice ori reformate, școli “capitale” de 3-4 clase în centrele mai mici, iar în Oradea funcționa cunoscuta Academie juridică. E adevărat că mulți tineri români, în dorința lor de cultivare, le-a frecventat an de an. Dar numărul lor era mic în raport cu necesitățile, greutățile erau multiple, iar propășirea culturală a națiunii române nu se putea face cu adevărat decât în instituții școlare proprii cu dezvoltarea capacităților intelectuale în limba sa.
O astfel de situație social-economică, politică și culturală a generat, în mod firesc, chiar și în condițiile reacțiunii politice ale neoabsolutismului habsburgic, o amplă mișcare revendicativă din partea populației românești. Liniile ei directoare în chestiunile școlare s-au formulat în timpul revoluției.
(Va urma)
TEODOR PAVEL
