Așa cum ne putem da seama, stimați cititori, problema apocalipsei este de mare actualitate, putând spune, fără să exagerez, că există o tendință inflaționistă din acest punct de vedere. Aceasta face ca această sintagmă de esență eshatologică să devină un laitmotiv pentru orice disfuncționalitate și dezechilibru natural și/sau social, uneori chiar în scop propagandistic și manipulator. Pentru unii, cum ar fi marele scriitor român contemporan, M. Cărtărescu, chiar epoca pe care o trăim în prezent, stă sub însemnul acestor amenințări, fiind denumită de acesta drept “epocă apocaliptică”. Evident, acest fenomen are și alte conotații, în afara celor de natură religioasă. Astfel, din punct de vedere științific, conform legii a doua a termodinamicii, totul pare a fi într-o curgere continuă spre entropie - dezorganizare - destructurare sau dezordine, grăbind în acest mod și prin acest mecanism al entropiei, sfârșitul. Această stare entropică face ca și prezentul umanității, în urma acumulărilor tensiunilor dintre state și națiuni, dar și a crizelor globalizate de orice natură, în primul rând a celei morale și religioase, să conducă omenirea spre un asemenea sfârșit iminent, despre care nimeni nu ști când și cum va avea loc!
Sfârșit, pe care exegeții biblici îl consideră ca fiind o etapă finală a actualei stări și ordini în care se află omenirea, după care va urma o nouă eră a omenirii, predominată de lumina care va învinge întunericul și răul din lume! Asemenea amenințări cu caracter eshatologic de tip apocaliptic a determinat conjugarea eforturilor interdisciplinare, apărând o știință nouă, alături de alte științe, precum sunt futurologia și cosmologia, și anume Colapsologia, ceea ce înseamnă că există premise reale care pot conduce la un asemenea colaps globalizat și chiar universalizat, de natură eshatologică, având o asemenea conotație a sfârșitului lumii.
Pentru a nu deveni fataliști incurabili, așa cum uneori lasă să se subînțeleagă chiar și din textul biblic profetic, așa cum am mai menționat, există și opinii care interpretează eshatonul, nu prin sfîrșitul timpului - ultimele clipe ale acestei ordini, ci prin inversarea topicii sintagmei în cauză, devenind din sfârșitul timpului sau sfârșitul veacului acesta (cf. Sfântul Apostol Pavel), timpul sfârșitului, ca un timp incluziv, bazat pe incluziune. Sub raportul relativității, este considerat acel timp deschis unor evenimente, mai mult sau mai puțin eshatologice, diferit de sintagma consacrată, sfârșitul timpului, ca un timp excluziv, bazat pe exclusivitate, după care nu ar mai urma altceva la ce ne-am mai putea gândi sau spera, decât reluarea în mod ciclic a creației, adică reînoirea ei radicală, într-o altă lume decât cea prezentă, dincolo de ceea ce semnifică Parusia și eshatologia apocaliptică. În ceea ce mă privește, consider că varianta incluzivă a timpului, este o sintagma cu mult mai adecvată, vizând sub raport eshatologic o ciclicitate temporară, și nu un sfârșit ireversibil, cum s-ar putea subînțelege din interpretările unor adepți ai tezei exclusiviste, prin care este promovat și susținut sfârșitului iminent al lumii.
O asemenea conversiune semantică a sintagmei eshatologice este găsită și în lucrarea Scopul etern al lui Dumnezeu (p.196), în care Wim Wigers, autorul acestei prestigioase lucrări, a evidențiat această dublă conotație a eshatonului. În acealași timp, ea este regăsită și în capitolul 12 al cărții marelui profet iudaic Daniel, în care această profeție este considerată un mesaj divin primit de profet de la Dumnezeu, pe care în scop demonstrativ îl voi reproduce: “Iar tu, Daniele, închide cuvintele și pecetluiește (vezi această poruncă divină și în cap. 8:26; 12:9) cartea până la vremea sfârșitului, până mulți vor fi învățați și cunoașterea va spori” (Daniel 12:4,9). De aici rezultă că învățătura și cunoașterea, dincolo de aceste adevăruri eshatologice, cu valoare de apostolat, vor schimba valențele semantice și simbolice ale eshatonului, fiind mai degrabă vorba de timpul sfârșitului, care se deosebește radical de sintagma absolutizant-exclusivistă, de sfârșitul timpului, considerat de către reprezentanții religiei iudeo-creștine, drept timp profetic. Chiar dacă un asemenea spirit eshatologic - apocaliptic este regăsit mai mult în aceste două religii, țin să menționez că acesta nu aparține exclusiv acestora, ci asemenea concepții cu caracter eshatologic se regăsesc și la alte religii, chiar și în lumea păgână: la greci, hinduși, vikingi, azteci, perși etc. Dar așa cum am mai spus, spre deosebire de aceste viziuni, în religia creștină sfârșitul nu este “sfârșit”, ci marchează un nou început ciclic al istoriei omenirii odată cu revenirea pentru a doua oară a lui Iisus pe pământ - Parusia, în limbaj elen.
În ceea ce privește acest tip de profetism, cu profeții și profețiile eshatologice ale acestora, acestea sunt centrate pe acea temă prin care este vizată în principal teoria cu privire la sfârșitul actualei ordini a lumii, a schimbării acesteia și a succesiunilor care urmează după ea, cunoscând perioade care se diferențiază în plan religios și filosofic, asupra cărora din lipsă de spațiu, nu voi insista. Rezultă un fapt care trebuie subliniat, și anume că eshatologia nu se ocupă de iminentul sfârșit al lumii, mai corect spus, a universului creat, ci de schimbarea ei/lui, ceea ce presupune o anumită evoluție și periodizare istorică. În limbaj adecvat contemporaneității, această schimbare vizează o nouă ordine a acestei lumi, mai precis, resetarea actualei stări mondiale, ceea ce în mod declarativ ar viza o lume mai bună și mai dreaptă decât cea prezentă, predispusă autodistrugerii.
De aici rezultă un adevăr biblic profețit, și anume că eshatologia nu vizează nici pe departe nimicirea - distrugerea absolută a acestei lumi, fie ea și printr-un război nuclear - prin foc, cum este profețit acest sfârșit apocaliptic, și întoarcerea ei în neant - non existență, ci dimpotrivă, eshatologia biblică înțelege prin sfârșitul lumii, în mod pozitiv și optimist, purificarea lumii de orice imperfecțiune și înoirea ei totală, ceea ce înseamnă că prin acest sfârșit se întrevede un nou început - o reînoire a creației divine. Desigur, această viziune optimistă este acceptată de foarte puțini credincioși, cei mai muți crezând în sfârșitului violent și exclusivist al acestei lumi, așa cum simptomatologia eshatologică se face tot mai mult resimțită (a se vedea în acest sens Evanghelia după Matei, în mod deosebit cap.24 și 25, precum și cartea Apocalipsa sau unele dintre epistolele petrine și pauline). Așa cum ne putem da seama, eshatologia vizează cu precădere dimensiunea temporală, presupunând o anumită istorie etapizată prin evenimentele care i se succed, având un început și un sfârșit inevitabil, necunoscut nouă celor de pe pământ!
(Va urma)
DR. IOAN JUDE
