În anul 2020, când coronavirusul a lovit violent Italia și era complet necunoscut în lume, Maria Casoni, o asistentă medicală de la Unitatea de Primiri Urgențe SMURD Târgu Mureș, s-a oferit voluntar pentru a lupta, alături de o echipă medicală românească, împotriva COVID-19, după activarea Mecanismului de protecție civilă al Uniunii Europene.
Maria Casoni este asistent medical principal la UPU SMURD Târgu Mureș din anul 2004, însă a activat ca voluntar în cadrul acestui serviciu, începând din 1998, iar de-a lungul carierei sale a primit două distincții prezidențiale - Ordinul “Meritul Sanitar” în grad de Cavaler, conferit de către președintele Klaus Iohannis, în 1 decembrie 2020, și Medalia Meritul Sanitar Clasa a III-a, în anul 2015; a primit Crucea Casei Regale a României, în 2015, Emblema de Onoare a Departamentului pentru Situații de Urgență, Fibula de la Suseni (distincția oficială a județului Mureș) în anul 2020, distincția “Asistentul anului 2023”, oferit de Ordinul Asistenților Medicali Generaliști, Moașelor și Asistenților Medicali - filiala Mureș și multe, multe alte premii și medalii.
Maria consideră că perioada pandemiei a fost una extrem de grea pentru toată lumea, inclusiv pentru cadrele medicale, dar dorința ei de a-i ajuta pe cei care sufereau a fost motivația în momentul în care s-a oferit să plece voluntar în Italia, pentru a-și ajuta colegii care erau depășiți de numărul de cazuri.
“Ne confruntam cu o boală căreia nu îi știam tratamentul, atunci se căuta un tratament și soluții pentru a vindeca această boală. În Europa s-a manifestat foarte tare, la început, în Italia, unde personalul medical a fost copleșit, nu mai avea resurse suficiente, nici cadre medicale și atunci a fost clar că au nevoie de ajutor.
S-a cerut ajutor și în momentul în care am fost întrebată dacă accept această misiune, categoric am zis da, pentru că știu ce înseamnă să fii solidar cu cineva aflat în nevoie. Cu siguranță și noi, dacă am fi avut această problemă, și colegii din Italia și din alte țări ar fi sărit în ajutorul nostru. Toată lumea m-a întrebat dacă nu mi-a fost frică. Poate că am avut așa o frică în mine, nu zic că nu, pentru că m-am dus în neștiință. M-am dus într-o situație în care nu știam ce se va întâmpla, dacă se va întâmpla ceva cu mine”, a declarat pentru AGERPRES Maria Casoni.
Deși îi era teamă de necunoscut, Maria a spus că a găsit o motivație interioară foarte puternică pentru a pleca peste hotare, gândindu-se că ce i se poate întâmpla în Italia, i se poate întâmpla și acasă, fiindcă și aici începuseră să apară cazuri.
“Noi aveam deja cazuri în România, nu erau foarte multe, dar deja ne confruntam cu pacienți infectați. Putea să mi se întâmple și acasă. Acesta era unul dintre motivele pentru care am acceptat să mă duc, dar nu credeam neapărat că mi se poate întâmpla ceva. Erau niște protocoale clare pe care noi trebuia să le respectăm și le-am respectat cu strictețe. Eu nu mă consider o eroină, mă consider o persoană care și-a făcut treaba, își face treaba și nu sunt singură în această schemă. Pentru că aceasta este muncă de echipă”, a afirmat Maria Casoni.
Asistenta medicală, singura din Târgu Mureș care s-a oferit voluntar în acel moment, a lucrat în Spitalul din Lecco, pe o secție de terapie intensivă, unde a rămas impresionată de modul în care familiile comunicau video, prin intermediul dispozitivelor mobile, cu cei internați și cum îi încurajau să lupte pentru sănătatea lor.
“Mă gândesc că poate să fie cineva de la mine, din familie, poate să fie un prieten al meu. (...) Am stat două săptămâni acolo, după care ne-am întors acasă sănătoși. Au fost câteva zile de relaxare, după care a fost misiunea din Republica Moldova unde erau foarte mulți pacienți. La fel ca cei din Italia, și colegii noștri din Republica Moldova au fost depășiți atât de numărul de infectați, cât și de lipsa personalului, pentru că foarte mulți s-au infectat și s-au îmbolnăvit și a trebuit să fie izolați, unii dintre ei au fost chiar internați. Au fost nevoiți să ceară ajutorul”, ne-a relatat asistenta medicală.
Maria Casoni a arătat că, la reîntoarcerea din Republica Moldova, România se confrunta cu acel val mare de infecții.
Totul a început cu voluntariatul...
“Inițial, am început ca voluntar, au fost niște cursuri de prim ajutor pe care le-am făcut pe perioada voluntariatului, după care, în Școala Postliceală Sanitară, m-am angajat la o policlinică privată ca registrator medical. În timpul în care lucram la policlinică mergeam la școală, mai mergeam și un pic pe la SMURD, tocmai pentru că îmi plăcea foarte multă partea de Urgență și ăsta e unul dintre motivele pentru care am rămas în sistemul de urgență. Mai exact pe partea de medicină de urgență. Nu puteam să rămân și pe o altă secție sau pe o altă specialitate, mie mi-a plăcut mai mult partea de medicină de urgență. Este o muncă foarte grea, nu este muncă ușoară, dar mi-a plăcut întotdeauna adrenalina, în sensul că în fiecare zi vezi alți pacienți, în fiecare zi vezi altă patologie și în fiecare zi intervii într-un alt fel și acesta este un lucru care pe mine m-a determinat să rămân pe această linie, pe partea de medicină de urgență. În plus, mai este partea de prespital, care este foarte frumoasă - gărzile pe ambulanță, pe mașina de terapie intensivă mobilă, plus gărzile pe elicopter. Sunt niște intervenții foarte grave. Întotdeauna când pornim cu elicopterul sau cu ambulanța nu știm la ce să ne așteptăm când ajungem la solicitare. Este partea de adrenalină care te face să devii mai curios”, a povestit ea.
Munca de asistent medical nu este una ușoară, mai ales pentru o femeie, consideră Maria, dar crede că, atunci când ești dedicată meseriei, nu există niciun impediment.
“De fiecare dată când plec dintr-o gardă mă gândesc că am putut să fac ceva, merg acasă și sunt foarte liniștită, pun capul pe pernă și simt pace, fiindcă știu că am făcut tot ce a ținut de mine și am făcut un bine. O satisfacție mai mare nici nu-ți trebuie. Întotdeauna mi-a plăcut să ajut și să fac bine unde pot și cât pot, până simt eu că pot. Când văd că îmi depășește atribuția, încerc să redirecționez către altcineva, dar tot încerc să ajut persoana respectivă. Am participat la multe, multe intervenții deosebite, dar ceea ce mă marchează pe mine și în momentul de față sunt copiii, cazurile cu copii. La noi, în serviciul de urgență, există și partea de pediatrie. De foarte multe ori ocolesc acea zonă tocmai pentru că am o sensibilitate față de copii. Nu pentru că nu aș face față. Dacă sunt de gardă pe ambulanță și ajungem la un copil, îmi fac treaba ca și în cazul unui adult, doar că mă marchează când este vorba de copii și de bătrâni, rămân un pic tristă”, a mărturisit asistenta.
În serviciul de urgență se poate întâmpla orice, iar atunci când un caz nu poate fi dus la bun sfârșit, Maria rămâne cu un gust amar.
“O gardă este de 12 ore și lucrăm în diferite zone. În 12 ore întâlnești tot felul de cazuri, începând de la cazuri minore până la cazuri grave și foarte grave, unde trebuie să fii apt și să nu te pierzi, pentru că, în momentul în care te pierzi la un caz, intervin greșelile și nu ne permitem acest lucru, chiar dacă lângă noi mai sunt și alții care ne ajută. Aceasta este meseria pe care mi-am ales-o, e ca și cum ai merge pe front, în Armată, nu știi dacă te mai întorci. La fel e și cu gărzile pe elicopter. În 4 martie s-au împlinit 21 de ani de la tragicul accident aviatic cu ai noștri colegi. Dar se poate întâmpla orice, oriunde, chiar și când stai la masă. (...) În momentul în care ajungem cu elicopterul la locul solicitării nu luăm pacientul și-l băgăm în elicopter, prima dată îl stabilizăm, iar după ce ne-am asigurat că pacientul este stabil, îl urcăm în elicopter
și-l transportăm în locul unde este acceptat. Întotdeauna va fi acolo o ambulanță care ne va veni în sprijin. Stabilizăm pacientul și, până nu e stabil din punct de vedere hemodinamic, nu plecăm. În timpul zborului nu prea poți să faci nimic. Dacă se întâmplă ceva cu un pacient în timpul zborului, trebuie să aterizeze de urgență elicopterul ca să putem stabiliza din nou pacientul, după care să plecăm”, a precizat Maria Casoni.
“De multe ori, în special la cazurile la care deznodământul este trist, îți pui întrebarea: oare chiar ai făcut tot ce a ținut de tine? Chiar ai reușit să dai totul din tine? Atunci rămâi marcat o perioadă de vreme, după care îți dai un reset și continui ceea ce ai început să faci. Dacă rămâi blocat pe un caz la care n-ai putut să faci față, nu mai poți să-i ajuți pe ceilalți”, a mărturisit aceasta.
Ea le-a recomandat tinerilor care fac facultatea de asistență medicală sau școala postliceală sanitară să vină cu încredere spre partea de Urgențe: “În momentul în care gustă din această specialitate sunt sigură că o să le placă”.
“Dar nu vorbesc neapărat doar de specialitatea de medicină de urgență. Eu aș vrea să le recomand tuturor asistenților medicali să fie empatici. Pentru pacienți asta contează cel mai mult. Dacă nu ești empatic cu un pacient și îți faci treaba doar așa să fie făcută și să vină un salariu, mai bine nu o face. Empatia față de pacient contează foarte mult”, a conchis Maria Casoni.
