Albina este o insectă extrem de prețioasă, care a evoluat de-a lungul a milioane de ani. Prima albină atestată documentar a fost identificată în Myanmar, într-o bucată de chihlimbar, apreciindu-se că ar avea vârsta de 100 de milioane de ani.
Se presupune că albina ar fi originară din Orientul Îndepărtat și că, în vechime, se hrănea cu alte insecte, nu cu nectar și polen. Nu este clar exact când au decis albinele să devină vegetariene, dar, a alege între o muscă și un strop de nectar delicios, dintr-un cireș înflorit, pare o decizie bună.
În zilele noastre, albinele sunt răspândite peste tot în lume și numără aproximativ 20.000 de specii - de la albina uriașă, care se hrănește cu frunze și are peste 3 cm lungime, până la albina pitică, de doar 2 mm. Albina meliferă este doar una dintre aceste specii.
Majoritatea albinelor nu trăiesc în colonii, preferând o existență solitară. Bondarii, de exemplu, trăiesc în vizuini în pământ.
Potrivit specialiștilor din domeniul apicol, albinele sunt “responsabile” pentru mulțimea și diversitatea de flori de care ne bucurăm astăzi. Majoritatea plantelor cu flori nu se pot autopoleniza, iar polenizarea care se bazează pe vânt pentru a transporta sămânța nu este foarte eficientă, așa că florile au evoluat, în culori strălucitoare - “semne” pentru a atrage albinele; pentru a se asigura că au fost răsplătite pentru serviciul de polenizare, le oferă albinelor, în schimb, nectarul hrănitor, pe care acestea îl transportă, într-un stomac special, înapoi la stup pentru a-l împărți cu Regina, desigur, și pentru a-și hrăni suratele din stup și larvele din care vor apărea noi albine.
Oamenilor preistorici, descoperirea mierii le-a schimbat viața la fel de mult ca și descoperirea focului. Pentru primii vânători-culegători - care nu știau încă de costumul apicol și de vălul protector - strângerea mierii era la fel de dureroasă ca și ridicarea unui băț încins.
În vechime, mierea era cel mai important îndulcitor pentru alimente și băuturi alcoolice. Era atât de apreciată încât părinții și-au numit copiii după albine. Atât Deborah, cât și Melissa înseamnă “albină”, în ebraică și, respectiv, greacă. De cel puțin 100.000 de ani este folosită ca antiseptic și îndulcitor. În Egiptul Antic și Orientul
Mijlociu, era întrebuințată pentru îmbălsămarea morților.
Abia pe vremea vechilor egipteni oamenii au început să țină albinele acasă. Stupina era un simplu coș de paie răsturnat, numit “skep”. Acest model este folosit și în zilele noastre, dar, în principal, pentru adăpostirea temporară a unei colonii de albine care a roit recent.
Primii stupi - cum ar fi skep - nu puteau fi utilizați pe termen lung. Mierea nu putea fi extrasă fără a distruge stupul și, prin urmare, colonia de albine. Sistemul funcționa doar dacă colonia producea suficiente albine pentru a crea un roi, care să fie adunat și să furnizeze mierea în anul următor. Altminteri, în fiecare an trebuia adunat un nou roi de albine. Era nevoie disperată de o modalitate de a păstra aceeași colonie de albine an de an, astfel încât să poată fi produsă mai multă miere și stupina să se extindă.
O descoperire inovatoare în apicultură a fost făcută de clericul, apicultorul și profesorul american Lorenzo Langstroth (1810-1895) El a descoperit “spațiul albinei” (“spazio di ape”), un fel de coridor de 6-8 mm lățime, folosit de albine în interiorul stupului. Această descoperire a fost importantă deoarece a dus la dezvoltarea stupilor cu rame mobile (o cutie cu rame așezate paralel, în care părțile laterale și părțile de jos ale ramelor respectau spațiul albinei), ceea ce a permis stuparilor să îndepărteze fagurii și mierea fără a distruge stupul și să gestioneze colonia de albine, ajutând-o să se dezvolte și să crească. Această descoperire este adesea considerată ca începutul apiculturii moderne. (sursa - omlet.co.uk/guide/bees/about bees/history, foto: edesia.ro) (I.S.)
Ileana Sandu
