Așteptate cu nerăbdare, florile primăverii ne surprind prin corola alburie, câteodată cu un ușor abur verzui sau vioriu. Preferința pentru astfel de veșminte (pe care noi, oamenii, le îmbrăcăm de obicei vara, pentru a ne feri de căldură) le apără de razele prea puternice ale soarelui. Plantele vernale, mai ales din păduri, nu iubesc insolarea. Fiind adaptate la regimul răcoros al începutului de primăvară, când pământul mai păstrează răceala zăpezii abia topite, culoarea lor alburie reflectă cea mai mare parte a radiațiilor și împiedică încălzirea prea puternică a corolei, care ar putea influența negativ procesul de fecundare. Tot funcția termoregulatoare a culorilor ne explică și de ce, din punct de vedere biologic, nu poate exista în natură o floare de un alb pur sau de un negru cărbune. Orice specie are nevoie în pragul fecundației de o cantitate de căldură mai mică sau mai mare. Atât starea de răceală, dată de culoarea albă, cât și supraîncălzirea provocată de culoarea neagră împiedică și chiar periclitează desfășurarea proceselor de fecundare.
FREZIA este originară din Africa meridională. Timp de secole a fost o floare ale cărei frumusețe, culoare și parfum au fost neglijate. A apărut în Europa pe la sfârșitul secolului al XIX-lea, denumirea ei fiind un omagiu adus de către un botanist medicului german H.Th. Freese.
În formă de clopot, cu miros de citrice, simbolizează nevinovația, încrederea, dulceața și prietenia. Este o floare de primăvară, cu un aspect impecabil și un parfum delicat, rafinat.
Dintre toate tipurile de frezii, freziile albe emană cel mai puternic miros. Nu este de mirare, așadar, că ele sunt folosite cel mai des în industriile de parfumuri și uleiuri aromate.
LĂCRĂMIOARA - plantă aducătoare de noroc.
Simbolul dragostei în secolul XII, lăcrămioara anunța sosirea timpului frumos. Se mai spunea și că, pentru a-și face nunta, privighetorile așteaptă înflorirea lăcrămioarelor. La sfârșitul secolului XIX, tinerii parizieni își formaseră obiceiul de a le culege special pentru iubitele lor din pădurile aflate în preajma orașului.
LAVANDA - renumită pentru calitățile sale calmante și parfumul relaxant.
Originară din Franța, Lavanda este cultivată peste tot în lume ca plantă medicinală sau ornamentală. Denumirea sa provine din limba latină, unde “lavare” înseamnă “a spăla”, “a curăța”.
Uleiul de lavandă este unul dintre cele mai populare folosite în aromoterapie, fiind calmant, sedativ, relaxant. Are proprietăți antiseptice și antispastice, putând fi folosit în tratarea gripei, bronșitei, tusei, pneumoniei, laringitei... Este util și în insomnie, stări depresive, stres, dureri de cap sau migrene. Totodată, acționează favorabil asupra inimii, calmând palpitațiile și reducând tensiunea arterială. Se poate folosi în inhalații, baie, masaj sau lămpi odorizante.
Apa de levănțică a fost populară în Anglia medievală, în perioada elisabetană și în cea a domniei Casei Stuart, fiind parfumul preferat al reginei Maria Henrietta, soția regelui Charles I.
Săculeții cu flori uscate de lavandă, așezați în dulapuri, printre haine, în afară de mirosul plăcut pe care îl dau, îndepărtează și insectele.
PĂPĂDIA crește din zona de câmpie până în cea subalpină. Se folosesc frunzele (recoltate în martie-iunie), planta întreagă (primăvara), rădăcina (din iulie până toamna târziu), florile (atât inflorescențele, cât și codițele (primăvara devreme).
Păpădia este colagogă, coleretică, diuretică, diaforetică și tonic-amară. De aceea se folosește în bolile date de dezechilibre glandulare; ca ceai în obezitate; de bolnavii de ficat (mărește secreția biliară). Planta normalizează circulația sângelui, stimulează pofta de mâncare la convalescenți, are acțiune diuretică; se folosește în eczeme și alte boli de piele, în gută, reumatism, ateroscleroză.
Se folosește ca infuzie (2 lingurițe de plantă la 250 ml apă clocotită), băută câte 2-3 căni pe zi după mesele principale; decoct (din rădăcini)-1-2 căni pe zi timp de 1-2 luni pentru insuficiență hepatică și icter cataral; din frunze tinere se face salată, din flori o alifie bună pentru hemoroizi sau varice; tijele florilor se consumă crude.
Păpădia este cel mai puternic drenor.
Puterea alergică a rădăcinii de VIOLETE
Cleopatra, vestită în Egipt și în lume pentru frumusețea ei, adăuga fardurilor și unguentelor ei rădăcină de violete, folosită și astăzi în diferite creme, alifii, emulsii și farduri, cu toate că este un puternic alergen.
Obișnuința de a utiliza de fiecare dată aceeași pudră, pastă de dinți sau parfum poate deveni periculoasă, întreținând o permanentă atmosferă alergenă în casă. Chiar dacă alergia ocolește persoana care le folosește, nu același lucru se întâmplă cu cei din jurul său, care se vor găsi în orbita influenței lente a alergenilor, care nu vor trece niciodată fără să lase urme. Acțiunea alergiei poate fi comparată cu picătura de apă care cade mereu și, conform unui proverb latin, “sfredelește piatra nu prin forța, ci prin căderea repetată”. Contactul lent, imperceptibil, dar repetat zi de zi, cu anumiți agenți alergeni determină în cele din urmă îmbolnăvirea. Este foarte greu de stabilit de unde vine afluxul - de la carne, păr de animale, pește, polen, praful de pe stradă, pâine, țânțari, soare, vânt sau ruj. Medicul englez John Bostock a reușit “să vadă” alergeni până și într-o rază de soare. Teoria alergiei a devenit astfel o știință independentă, studiată în instituții speciale. Cu cât datele adunate sunt mai multe, cu atât mai enigmatică apare cercetătorilor această boală.
LALELELE fac parte din aceeași familie de plante din care fac parte și crinii, iar una dintre rudele lor este... ceapa. Oricât de greu ar putea fi de crezut, locul de origine al lalelelor se află... în munții Himalaya. Turcii au fost primii care au adus lalelele din Himalaya și au început să le cultive ca plante ornamentale. Lucru care s-a petrecut în urmă cu aproximativ 1.000 de ani. Lalelele au fost aduse în Europa din Turcia, la mijlocul secolului al XVI-lea. În 1593, Carolus Clusius, unul dintre cei mai reputați botaniști din Europa, a înființat în Leiden (Olanda) o grădină botanică vestită, printre ale cărei atracții se numărau și lalele aduse de la curtea sultanului Soleyman Magnificul. Există peste 3.000 de varietăți de lalele. Cele mai răspândite sunt lalelele de culoare roșie.
Lalelele sunt comestibile: în funcție de soi, gustul petalelor variază de la un gust asemănător gustului de fasole, la gustul salatei. Astăzi, lalelele sunt folosite la aperitive și în unele salate. Și, pentru cei interesați: există chiar și un vin din lalele.
