Motto: "Nu ne-o face de rusine niciodat al nost� trecut,
Nici in vremea care vine, nici in ceea de demult.�
Atunci cand, dupa mari inclestari pentru cucerirea fiecarui varf
de munte, pentru fiecare vale,
pentru fiecare fir de apa, legiunile
romane calite in luptele duse
de-a lungul si de-a latul imperiului
au iesit invingatoare, Maritul,
incercandu-ne vointa si credinta,
coborat-a peste pamantul vechii
Dacii vremuri cernite. Cohorte de
sclavi au luat atunci drumul
Romei si odata cu ele mult ravnitul
aur al dacilor, comoara lor cea
datatoare de putere, dar si starnitoare
de dorinti si lacomoase vise.
123 de zile Roma a organizat
cele mai mari serbari din cate
s-au vazut, ofranda adusa zeilor
drept multumire ca aurul, granele
si sclavii Daciei au mai salvat
o data marele, gloriosul si
ingamfatul lor imperiu, ale carui
vistierie si hambare erau de-acum
de prea mult timp goale.
Pentru a-si ingloria faima si
a-si vesnici victoria in fata lumii,
imparatul Traian a pus sa fie
ridicata in mijlocul Romei mareata
si stralucitoarea Columna, care
ii poarta numele. In carnea ei s-au
vesnicit in slava nu atat victoria
zornaitoarei sale armate, cat mai
ales faptele de neasemuita vitejie
ale instelatilor nostri stramosi.
Nu ei, romanii, ci vrednicitii daci
au ramas in marmura Columnei
pentru a arata lumii, fara putinta
de tagada, cine au fost adevaratii
eroi si de ce merita ei a fi cinstiti
din neam in neam, veac dupa
veac pana la sfarsitul vremurilor.
Chiar si numai pentru atat,
Columna ar trebui sa fie pentru noi
totii Mecca inimilor noastre, piatra
sfanta a neamului romanesc.
Fiecare din noi ar trebui sa o vedem
macar o data, sa o atingem, sa o
mangaiem ca ea sa ne infioreze, sa
ne intareasca, sa ne inalte, si asa,
macar pentru o clipita, sa-i simtim
vii pe aceia care atunci, la marginea
vietii lor, in vesnicita clipa de sfarsit,
si-au pus in palma sortii viata si
sufletul lor nemuritor, alaturi de
gandul cel curat ca, odata, vatra,
neamul si tara vor fi iarasi ce-au
fost, libere, mari si infloritoare.
Cerul le-a ascultat gandul lor cel
bun, lasand ca in tainuite cuibare
din muntii cei de piatra sa creasca
din spuza durerilor sperante noi si
inflacarate datatoare de curaj, puse
in inima celor scapati, dar mai ales
in cea a "lupilor tineri��. Si n-a trecut
mult pana cand "coltii�� acestora au
inceput sa muste tot mai adanc din
puterea invingatorilor, slabindu-i si
lasand ca frica sa se cuibareasca
in sufletele lor, acestia dorindu-si din
ce in ce mai mult sa paraseasca
Dacia inca vii. Si au facut-o nu in
cinste si glorie, ci mai mult in fuga
lasa si rusinoasa, lasandu-ne, pentru
o lunga vreme, dezgoliti si fara
aparare in fata tuturor nenorocrilor.
Nici nu s-au inchis bine ranile
rabdatorului nostru neam ca in
dunga zarii, venind parca din alte
timpuri, au aparut lacustele istoriei,
spaimele ei, migratorii, puhoiul
acela lung si inspaimantator,
salbatic si mereu nesatul de toate
cele. Val dupa val, acestia au
luat pe copitele cailor pulberea
cararilor noastre, dar si bruma de
agoniseala a acelor stiuti aici din
vremi batrane. Codrul, fratele
nostru cel bun si cuprinzator,
ascunsele vai, locurile de taina
din muntii nostri cei dragi, ne-au
ocrotit, ca de atatea ori in istorie
zilele si traiul, pana cand am putut
sa ne intoarcen iar la vetrele
noastre arse si inierbate. Atunci
s-a dezmortit neam dupa neam,
vale dupa vale, deal dupa deal,
strangandu-se laolalta, unindu-se
si alegindu-si conducatori noi,
stiind ca numai asa vor putea
infrunta naravitele timpuri de-atunci.
Si s-a nimerit de la Domnul ca
printre ei sa fie un Litovoi, un
Seneslau, un Barbat , un Tahomir
pana la Basarab, un Dragos, un
Sas, un Balc, un Bogdan, un
Gyula, barbati adevarati, iubitori
de neam si tara, vrednici a sta ca
icoane de-nceputuri in altarul
sufletelor noastre pentru vecie.
Asa ca, atunci cand vremile ne
sunt mincinoase si potrivnice,
amintiti-va ca, in clipe de grea
cumpana, strabunii nostri nu au
sovait nicio clipita cand tara le-a
cerut ca vama trecatoarea lor
viata in schimbul nemuririi ei. Oare
voi cum ati hotari astazi daca ar
fi sa alegeti?
