Emilia Amariei e poetă. În adevăratul sens al cuvântului. Cu ființa ei, cu viața ei. A fost poetă chiar și atunci când poezia ei a fost tăcere.
A scris poezie cu bucuriile ei, cu suferințele ei, cu deznădejdile și credința ei, cu așteptările, cu renunțările, cu iubirile ei, cu revoltele ei.
A fost învinsă uneori, dar nu s-a lăsat îngenuncheată niciodată. Nici n-a trădat în sentimentele ei profunde. A rămas dreaptă în lumină, în stare de veghe și în vâlvătaia flăcării. Dornică să reinventeze o altă lume, mai bună, prin cuvânt.
Și-a pus viața pe tavă, fără prejudecăți, fără rețineri, fără farduri, fără complexe, cu o sinceritate debordantă, dând adevărului toate virtuțile de pe lume.
A pus semnul egalității între viață și poezie, dar n-a ezitat să ridice poezia deasupra vieții.
Poezia sa e un elogiu adus cuvântului (poetic) - „nu pot trăi împotriva cuvintelor", „Te exilez într-un pustiu, tăcere!/ De astăzi, iată, liberă eu sunt!" - spune autoarea, un elogiu adus vieții trăită în iubire, credință, demnitate, onoare.
Emilia Amariței are ușurința de a găsi ritmuri poetice în tot ceea ce cuprinde („Am tendința să prefac totul în poezie") cu inima sa, cu sentimentele sale, o ușurință care aduce în ea sinceritatea și simplitatea rostirii.
Poziționarea autoarei este fără echivoc în apărarea valorilor umane, tocmai ea, cea trecută prin „umilință, durerile dezrădăcinării, amărăciunile traiului printre străini, desconsiderarea, disprețul", dar cu speranța că mântuirea înseamnă „acasă", acolo unde „patria de cuvinte" acoperă ca un cer „patria de pământ". Versurile sale respiră un patriotism curat! Într-o reabilitare a iubirii de neam.
Poezia Emiliei Amariței nu vine de azi de ieri, adolescența fiind deja trăită în rosturile poeziei, intrând în cartea ei odată cu optzeciștii, unii dintre ei, între care Aurel Dumitrașcu, fiindu-i părtăși la a cerceta tainele cuvântului care mântuiește.
De ce debutează atât de târziu față de congenerii ei în volum e opțiunea autoarei, iar resorturile amânării vin din atâtea furtuni ale unei existențe trăite parcă sub semnul neputinței de a-ș găsi propriul loc în lume, al disperării în rătăcirile atât de sufocante ale unui real indiferent la nevoile cele mai intime ale regăsirii personale.
Cartea de debut a Emiliei Amariței e „un strigăt pentru regăsirea sănătății spirituale". Dar se vrea și dialog, pentru descoperirea împreună a esențelor lumii, a credinței, a lui Dumnezeu.
Pentru că, dincolo de aparențe și accente, poezia Emiliei Amariței rămâne, fundamental, poezie religioasă, nu într-un sens îngust, ci într-unul cu deschideri surprinzătoare, inedite.
Muzicalitatea poeziei Emiliei Amariței vine și din cântecul care i-a însoțit adesea traseele sale biografice. Uneori ai chiar impresia că poemele sunt chiar cântec, că ascund în unduirile lor ritmuri muzicale.
Debutul târziu o ține pe Emilia Amariței departe de zbuciumul poeziei cultivate de grupuri, promoții, generații... Ea nu vrea să semene cu nimeni, oricâte ecouri din alte zări i-am detecta. Ea vrea să semene doar cu ea însăși, iar modul ei de a percepe și reacționa la tot ceea ce se întâmplă în jurul ei o face să se situeze în ceea ce cândva ne însoțea tinerețile: „lumină, luptă, libertate", parcă mai actuale ca niciodată.
Emilia Amariței spune exact ceea ce gândește și gândește cu responsabilitate ceea ce spune.
I-a rămas suficient timp și pentru viață trăită așa cum și-a imaginat-o, dar și pentru poezie.
Acum debutează cu volumul „Nu ne mai vrea pământul". Să-i fie ceasul debutului de bun augur!
