Vestea că, după incidentele grave care au avut loc la Târgu-Mureş, cu prilejul celor două marşuri, din 10 martie, ale secuilor, din anii 2013 şi 2014, preşedintele Consiliului naţional secuiesc, Izsak Balasz, a mai avut obraz să ceară o nouă aprobare pentru o asemenea acţiune de proporţii, agresivă şi destabilizatoare, a produs fiori târgumureşenilor.
Să sperăm însă că cei care au căderea să soluţioneze cererea vor avea gândul cel bun şi vor da o soluţie adecvată, pentru a se putea pune capăt pentru totdeauna unor asemenea forme de manifestare extrem de periculoase, nu numai pentru stabilitatea zonei, ci şi a ţării, pentru menţinerea liniştii şi a climatului de bună convieţuire interetnică.
Pentru a lămuri şi mai bine lucrurile am crezut de cuviinţă să publicăm câteva episoade din cartea document a scriitorului reghinean, Alexandru Ceuşianu, intitulată „Vremuri de osândă", recent apărută la Târgu-Mureş în care sunt descrise cu lux de amănunte „Gesta Hungarorum", adică faptele (atrocităţile) ungurilor la Reghin, în timpul Revoluţiei de la 1848, în care, din păcate, secuii au excelat. Închipuiţi-vă ce a însemnat venirea în zonă a unei armate de circa 20.000 de secui, şi ce atrocităţi au săvârşit aceştia. Dar să lăsăm răspunsul pe seama autorului cărţii.
Solia umilinţei (V)
Oraşul devenise prin forţa majoră a împrejurărilor un simplu schelet arhitectural de cărămidă neînsufleţită. Zidurile albe ca de cretă ale spitalului militar dominau cu licărirea lor văroasă casele joase de la periferie. Altfel, nici o mişcare; doar Ungurii localnici dacă îndrăsniră să-şi arete încântarea pentru cutropitori pe faţă. Ora răfuelilor sosise.
Colonelul Urban prigonise pe câţiva dintre bărbaţii elitei ungureşti. Advocatul Samoilă Szabo, de pildă, fusese încarcerat pe motiv că întreţinuse legături şi corespondenţă secretă cu răsculaţii. Ori tocmai Szabo era mai puţin înverşunat decât nobilimea de sânge şi dovedise în repetate rânduri sinceră înţelegere pentru nevoile obşteşti ale oraşului. Fusese unul dintre cei mai hotăriţi apărători ai ideilor de libertate, frăţie şi egalitate, participând activ la manifestaţiile de înfrăţire colectivă din Reghin. Evenimentele politice îi impuseră însă schimbarea ţinutei şi raporturile sale cu Sasii şi Românii se răciseră simţitor.
Schimbarea de decor şi atitudini era pe cât de neverosimilă pe atât de instantanee. Din primejdios uneltitor împotriva siguranţei oraşului, Szabo a devenit dintr-o dată salvator. Buna lor credinţă îl cuceresc pe Szabo, care acceptă misiunea dificilă.
Însoţit de doi Saşi - unul Daniel Iosif Schuller şi al doilea Ioan Regius, cetăţeni din Reghin - pornesc călare pe nişte mârţoage împrumutate dela oficiul poştal. In mână flutură nişte cârpe albe şi trecând în goană pe străzile încremenite ale oraşului, îşi fac curaj, strigând: „Eljen a magyar!" (trăiască Ungurul!), in dreptul aşa numitului pod al temniţii calul lui Szabo se poticneşte şi cade în genunchi.
„Semn rău" - oftează unul dintre însoţitori, la care Szabo răspunde că reuşita propusului lor nu depinde de superstiţii.
Ieşind din oraş pe şoseaua ce duce spre Breaza, delegaţii sunt luaţi la ochi de soldaţii batalionului 12 honvezi, răsletiţi în linie de trăgători. Intervenţia unei patrule de husari îi salvează însă de gloanţele fatale ale infanteriei. Colonelul Dorschner, comandantul avantgardei secuieşti, e în apropiere şi primeşte deputaţiunea într'o ţinută rigidă şi inaccesibilă. Întrebarea e scurtă şi aspră.
„În numele cui veniţi?"
„În numele oraşului!" - răspunde Szabo Samoilâ fără ezitare, dezvoltând în câteva cuvinte cererea de graţie a cetăţenilor din Reghin. Dorschner rămâne neclintit şi observă, că oraşul Reghin, fiind potrivnic guvernului maghiar, va trebui să sufere represaliile meritate.
Plata unei sume de cincizeci mii floreni imediat, extrădarea tuturor armelor aflătoare în oraş în termen de 6 ore şi predarea principalilor vinovaţi de nesupunere faţă de statul maghiar.
Răspicarea acestor condiţii este atât de categorică, încât orice opunere e iluzorie. Unii voiau s'o scoată cu scuza, că cei mai înstăriţi cetăţeni ai oraşului luaseră drumul pribegiei; alţii voiau să justifice lipsa paralelor cu aceea, că toate capitalurile fuseseră investite în lemne şi lemnele n'au putut fi vândute, fiindcă Mureşul nu fusese flotabil în anul acela.
După o imensă epuizare de paciinţă, se ajunse în cele din urmă la hotărîrea: să se încerce o nouă intervenţie pacinică, - fără a satisface însă nici una din condiţiile impuse. Idea călăuzitoare era să se obţină amânarea. Zeit bringt Rat. Vremea e cea mai bună sfătuitoare.
Odată hotărîrea luată, se formă o delegaţie compusă din cinci funcţionari ai comunei, cei trei parlamentari de mai `nainte şi altă lume care se alătură grupului în drum. Procesiunea pomi agale pe drumul calvarului, purtând în frunte un drapel tricolor, împrumutat de la preotul romano-catolic Gyorfi. La ieşirea din oraş, trupele secueşti cari se înşiruiau de-alungul şoselei primiră deputaţiunea cu strigăte de: „Élyen a magyar, - vesszen a szász!" (Trăiască Ungurul piară Sasul!), îngrozind şi mai mult sufletele desnădâjduiţilor reprezentanţi ai oraşului.
In mijlocul şoselei, încunjurat de ofiţeri şi nobili, aştepta faimosul Ladislau Berzenczei. Purtătorul cuvântului fu şi de astădată advocatul Szabo, care se sili să expună cât mai convingător nevinovăţia orăşenilor. Membrii deputaţiunei stăteau în jurul oratorului într'o atitudine de smerită reverinţă, gravi, cu frunţile plecate, pregătiţi la orice umilinţă.
Berzenczei ascultă cuvântarea patetică şi răspunse apoi în câteva fraze veninoase:
„Reghinul e un cuib de rebeli şi partizani ai reacţiunei şi camarilei. Cetăţenii din Reghin au asmuţat pe Valahi împotriva Maghiarilor, au tolerat omorul şi prădarea nobilimii, l-au chemat pe vătavul Valahilor Urban în oraş şi l-au subvenţionat cu bani. Un asemenea cuib n'are ce căuta pe suprafaţa pământului şi nu merită nici milă, nici îndurare. Cetăţenii din Reghin s'ar fi putut salva, dacă l-ar fi arestat pe Urban şi l-ar fi împuşcat. Totuşi va avea consideraţiune faţă de oraş, presupunând că i se va număra imediat suma de 50 000 floreni - rămânând ca restul contribuţiunei de răsboi s'o fixeze comitetul apărării naţionale - şi că se va pregăti, în decurs de o oră, mâncare pe seama alor 20.000 oameni.
La obiecţiunea lui Szabo că aceste pretensiuni sunt exagerate, Berzenczei reteză brusc discuţiunea cu vorbele:
„Nici un cuvânt mai mult, asta aşa trebue să se întâmple!" -iar unul din anturajul lui Berzenczei, auzind replica lui Szabo ca n'au bani, arătă dispreţuitor înspre cetăţeanul Mihail Schobel - un om îndesat şi puţin cam astmatic -: „Uite, potaia aia căruntă, arc singur atâta cât să plătească suma!"
Deputaţiunea se'ntoarse fără să poată da, în crunta sa desamăgire, nici un răspuns de refuz sau acceptare a condiţiunilor impuse. Torturaţi de temere şi incertitudine, avură o ultimă licărire de nădejde, când auziră în urma lor sunet de copite şi recunoscură în călăreţul care se apropie singur, pe temutul Ladislau Berzenczei.
Delegaţia se opri înfiorată locului, aşteptând noul cuvânt al stăpânului; acesta însă se mulţumi cu întrebarea, dacă garantează că în mâncarea ce vor pregăti trupei nu vor amesteca venin?
Saşii protestară cu naivă indignare în contra acestei bănuieli şi-l asigurară pe Berzenczei, că mâncarea va fi curat servită, fără să-şi aducă aminte că, prin aceasta, acceptau tacit represaliile inamicului, prin neplinirea cărora dădeau temei de drept Secuilor să-şi potolească setea de răzbunare. Era timp de amiază şi calendarul arăta ziua fatală de 1 Noemvrie 1848.
(va urma)
