Trăia odată un om foarte zgârcit. În viața lui, prin dobânzi și alte meșteșuguri necinstite, strânsese o sumă mare de bani. Zgârcitul trăia singur și unica lui plăcere erau galbenii săi. Lângă ei se simțea cel mai fericit om de pe pământ. Comoara aceasta ținea loc de orice rudă sau prieten și în fiecare noapte, când satul dormea liniștit, zgârcitul își scotea cu grijă cutia cu galbeni strălucitori, îi răsturna pe așternut, îi vântura ceasuri întregi printre degete până când îl prindea teama să nu-l vadă cineva și iar îi ascundea la locul lor. Ceasurile acestea erau cele mai dulci din viața sa. Dacă vreun sărac sau alt nevoiaș ajuns la ananghie cerea un ajutor cât de mic, nu-i dădea nici măcar un ban.
Despre zgârcenia lui se duse vestea peste tot. Anii se scurseră și cum viața este trecătoare, îi veni și lui rândul să părăsească această lume a plăcerilor și a desfătărilor, trăită fără frica de Dumnezeu. Zgârcitul se îmbolnăvi și căzu la pat. Veni să-l îngrijească un nepot, singurul pe care-l mai avea pe lume. Nepotul stătea mereu la căpătâiul bolnavului, căutând
să-i facă toate, după dorință, dar ceea ce-l muncea mai amarnic pe iubitorul de galbeni nu era boala, nici soarta sufletului său, ci gândul că va trebui să se despartă de comoara lui. Când văzu că ceasul cel din urmă se apropie, zise nepotului:
- Măi nepoate, ascultă-mi ruga cea de pe urmă și lasă-mă oleacă să răsuflu singur în odaia mea.
Nepotul, auzind așa ceva, se retrase în tinda casei. Dar curios, se uită pe gaura cheii să vadă ce face bolnavul. Astfel, văzu bine cum zgârcitul se ridică din pat și, scotocind după cutia cu galbeni, începu să-i înghită unul după altul. Așa își dădu sufletul înghițind aurul…!
Știi pe cineva zgârcit? Trimite-i această poveste, care-i va da multe de înțeles!
