Milostenia, sau îndurarea creştină, izvorăşte din iubirea de Dumnezeu şi de aproapele şi ia forma ajutorării materiale şi morale a semenilor aflaţi în nevoie. Domnul Hristos, modelul desăvârşit al milosteniei, ne-a înştiinţat că la Judecata de apoi faptele îndurării trupeşti şi sufleteşti sunt acelea care ne vor deschide porţile fericirii veşnice. Ca să fii milostiv nu trebuie să ai bogăţii. Tocmai din acest motiv, Dumnezeu ne îndeamnă să dăruim din puţinul nostru, din ceea ce avem şi din ceea ce nu avem. De pildă, vrei să înaintezi pe calea cunoaşterii, dăruieşte o carte, vrei să primeşti lumină, dăruieşte o candelă unui creştin, vrei să ai libertate, cumperi un porumbel din piaţă şi-i dai libertate să zboare spre cer şi multe altele. În închisorile comuniste, preoţii, dar şi simplii creştini, făceau acte de milostenie: unii care erau mai sănătoşi dădeau porţia de hrană celor bolnavi, alţii îşi dădeau încălţările sau îmbrăcămintea.
Iată, pentru a înţelege mai bine aceste lucruri, vă invit să medităm asupra unei învăţături din vieţile Sfinţilor Părinţi:
„Un tânăr monah a întrebat un pustnic înţelept:
- Care este taina armoniei cu toţi oamenii?
Bătrânul pustnic l-a privit îndelung, s-a gândit o vreme în tăcere şi i-a răspuns:
- Să dăruieşti ceva, fiecărui om întâlnit în cale...
- Să dau de pomană?, îndrăzni tânărul.
- Să dăruieşti un zâmbet, o vorbă bună, o pâine, iubire, compasiune, înţelegere...adică o fărâmă din inima ta!, spuse bătrânul, zâmbind.
Spunea părintele Arsenie Boca: „La început dai din ceea ce ai, mai apoi dai din ceea ce eşti!" Şi tare bine a mai zis!
