Este extrem de important de reflectat asupra rolului mănăstirilor în acţiunea de ocrotire, ajutorare şi îndrumare a creştinilor. Monahii au fost în toate timpurile suflete dornice de desăvârşire creştinească şi morală, idealul lor fiind acela de a împlini prin cuvânt şi prin fapte porunca iubirii lui Dumnezeu şi a iubirii oamenilor, după cuvântul Sfintei Scripturi. Monahismul a constituit întotdeauna puterea înflăcărată a credinţei, căldura şi lumina dragostei, râvna neobosită pentru câştigarea virtuţilor, eroismul în muncă şi jertfă, dăruirea pentru păstrarea nestricată a credinţei creştine, iubirea care n-a cunoscut margini pentru interesele neamului şi ale ţării. Se ştie că în trecutul nostru istoric şi bisericesc mănăstirile au fost aşezăminte creatoare şi păstrătoare a învăţăturii de carte ca şi a culturii, care prin rostul monahilor, în perspectivele de viaţă pe care le aveau şi le trăiau, au făcut să răsară cele dintâi raze ale unei lumini binefăcătoare, au luminat cărările existenţei şi vieţii poporului nostru. Mănăstirile şi monahismul transilvănean au fost totuşi asemenea unui frumos răsărit de soare pentru neamul românesc, au fost focare nestinse din care au iradiat necontenit energii de spiritualitate ortodoxă şi românească. Monahismul transilvănean a adus multe servicii neamului, a format suflete de îndârjiţi eroi şi apărători ai credinţei, eroi ai neamului şi a apărat cu toată împotrivirea nu numai legea noastră strămoşească, ci şi unitatea sufletească între toţi românii.
Monahismul transilvănean a avut un rol creator nu numai în dezvoltarea morală şi spirituală, ci şi pe linia luptei pentru unitatea naţională şi bisericească, mănăstirile au fost vetre de unitate românească şi ortodoxă. Acolo, între învechitele ziduri ale mănăstirilor, monahii au cultivat iubirea pentru sfintele noastre tradiţii româneşti, dragostea pentru limba poporului, dragostea de neam şi de limbă. Călugării acestor mănăstiri aduceau în traistele lor, trecând munţii, pe drumuri neumblate şi neştiute decât de ei, cărţi tipărite în Ţara Românească şi Moldova şi în a căror prefeţe se cuprindea ideea unităţii noastre ca neam, ideea originii noastre latine. În spinările lor gârbovite de post şi ajunare, călugării treceau peste nedreptele graniţe despărţitoare de fraţi, cărţile de învăţătură care ieşeau din tiparniţele mănăstirilor mai norocoase de dincolo de Carpaţi şi le răspândeau în toate unghiurile Ardealului. Şi, totodată cu ele, tot atâtea infuzii înzdrăvenitoare a conştiinţei naţionale româneşti. Contactul românilor ardeleni cu ţara mamă, care ne-a înlesnit putinţa de a păstra nealterată fiinţa noastră etnică, este opera acestor călugări tari în virtute. Călugării din mănăstirile din Transilvania şi-au adus contribuţia lor modestă, mai mult prin grai şi prin propovăduire, la înfăptuirea independenţei. Ei trăiau alături de întreg poporul marile evenimente care se desfăşurau în Ţara Românească şi Moldova. Călugării din Transilvania au participat şi ei, după posibilitate, la colectele care s-au făcut pentru ostaşii răniţi în timpul războiului de independenţă, şi pentru cei rămaşi acasă în urma acestora, văduve şi orfani. Ba mai mult unii dintre ei au plecat chiar să ajute pe cei de pe front. Aceleaşi lucruri le-au făcut călugării ardeleni şi în timpul primului război mondial, când din puţinul lor au dat şi celor care au avut de suferit de pe urma războiului sau a celor afectaţi grav din pricina războiului. Mulţi călugări de origine din Transilvania s-au stabilit pe la mănăstiri din spaţiul extracarpatic şi au participat activ la oroarea războiului ori s-au înrolat ca voluntari la Crucea Roşie. În anul 1918, fostul mitropolit Nicolae Bălan, pe atunci profesor de teologie, a făcut parte din delegaţia care a dus la Iaşi, guvernului român, dorinţa fierbinte a românilor din Transilvania de a se uni cu Ţara. Gheorghe Ivaşcu referindu-se la rolul călugărilor de propagatori ai culturii în cele trei ţări româneşti a denumit această lucrare o adevărată „internaţională monahicească". Rolul monahismului ortodox transilvănean în păstrarea conştiinţei de unitate naţională şi bisericească a fost prestigios. Călugării mănăstirilor transilvănene au fost făclierii credinţei strămoşeşti şi au sprijinit împlinirile noastre naţionale. Au avut aşadar şi un rol social sprijinind material pe cei oropsiţi ai soartei, ajutau cu ce aveau pe cei care apelau la ei, de multe ori găzduiau în mănăstiri pe un anumit timp pe cei foarte săraci, le dădeau de mâncare.
