Remarcăm faptul că poetul operează cu simboluri care au o mare încărcătură sugestivă (vămile, zăpada, lumina, umbra, ploile etc.), vizând etape şi încercări, bucurii şi incertitudini, binecuvântare şi purificare. Mulţi termeni sunt împrumutaţi din limbajul religios (cuminecare, mir, Înviere, îngeri, Hristos, Dumnezeu, Joia Judecăţii de Apoi, Joia Patimilor etc.), apropiind omul trecător de perceperea Veşniciei, în viziune biblică. Sub aceeaşi Atotputernicie care guvernează legile naturii şi ale omului, ca parte din ceea ce ne înconjoară, apar frecvent cuvinte- cheie, denumind bucuria, iubirea, credinţa, descoperite în tainele dumnezeieşti, ale începutului şi sfârşitului, care i se relevă poetului prin contactul nemijlocit cu realitatea, care este Dumnezeu: „...de ce să pleci/ cum s-ar sfârşi o zi,/ să nu rămână/ nicio boare,/ să ne mai poată încălzi, /întru lumină, bucurie, întru iubire/ şi credinţă,/ ca să rămânem, Doamne, / peste lumi,/ copiii tăi, ca singură fiinţă!" - (p. 37). Invocaţia retorică cu apelativul Doamne apare în mai multe poezii, ca o rugă adresată PreaÎnaltului spre înţelegere şi împlinire: „Dar lasă-mi, Doamne, o clipire,/ s-opresc sub pleoape întreaga Ta iubire". (p.71)
Cugetările poetului nu alunecă într-un patetism ieftin, fiindcă îşi găsesc tămăduire în apropierea lui Dumnezeu, resimţită ca o spovedanie după multele încercări pe scările vieţuirii, care urcă sau coboară: „Doamne, cât timp îmi mai laşi/ să fiu singur cu tine,/ să învăţ ultimii paşi,/ înainte de scări,/ care urcă sau coboară..." (p.29).
Poetul preferă toamna, cu nostalgiile naturii pregătite de schimbare, în care se regăseşte cu temerile şi cu presimţirile care-l încearcă: „Toamna a trecut pe lângă mine-/ nici nu ştiu dac-o s-ajungă undeva/ sau, dacă, fiind coborâtă de pe cruce,/ înc-o dată ea va învia!" (p.39). Incertitudini, nelinişti şi întrebări asaltează sufletul prins în vâltoarea răscolitoare a unor realităţi confuze, precum trenurile „cu poveri de frunze... trenuri lungi, cu toamne/ ce nu ajung la tine, Doamne" (p.40). În astfel de stări sufleteşti, bântuit de întrebări fără răspuns, repetând versurile-cheie, poetul simte apropierea lui Dumnezeu, ca pe o lumină, asociindu-l cu clicul care declanşează limpezirea marilor adevăruri existenţiale: „Atât de-aproape Dumnezeu - atât de departe... Aş vrea să fie lumină... să fie noapte senină..."(p.38). Viaţa omului, precum primăvara exploziei vegetale, urmând împlinirea prin fruct, alunecă treptat în toamna desfrunzirii, sperând la un alt început: „Toamnă, toamnă/ ce nume ţi s-ar potrivi, ca să-nvăţ cu tine/ felul tău de a muri... felul tău de-a fi/ mereu început, iar şi iară" ( p.73).
Poeziile acestui volum topesc stări sufleteşti şi trăiri de răscolitoare intensitate şi cutemurătoare profunzime, declanşate de vârtejurile neaşteptate ale vieţii, criptate prin metafore inovatoare, care dezvăluie dorinţa poetului de a descifra misterul ascendent şi descendent al prezenţei noastre pe acest pământ, în care Creatorul este pretutindeni, apropiindu-se de noi prin natura ciclică, ajutându-ne, prin suferinţă şi cugetare, să percepem, mai clar sau mai nebulos, enigmele existenţiale, în succesiunea generaţiilor cuprinse între moarte şi înviere, asigurând permanentul circuit al vieţii. Comuniunea omului cu natura în viaţă şi în moarte este sugerată şi în poezia „Rătăcit între anotimpuri", când Atotputernicul rânduieşte transferul între lumea materială şi spirituală: „Doar tu, în cămaşă nouă de nuci/ mă vezi în semnul Sfintelor Cruci" (p.70). De aceea, „vremea ca în taină cea din urmă cină" este acceptată cu seninătate şi cu înţelegerea semnificaţiei din tabloul biblic („Cina cea de taină" - p.51). Poezia „Surorile", dedicată nepoatelor Carina şi Emma, dezvoltă, într-o manieră originală, bucuria continuităţii vieţii şi a transferului între generaţii, limpezite în atmosfera liniştitoare a Mănăstirii Nicula: „Surorile coboară în cuvânt/ să urce-n ele sevele luminii,/s-adune iarăşi într-un trunchi/ toată sudoarea rădăcinii.// Surorile, desigur, au venit,/ să-mi facă-apusul răsărit!" - ( p.72).
Golgota existenţială este metaforic sugerată şi în poezia „Maluri", evidenţiind, prin repetarea verbului, multiplele disponibilităţi creatoare ale omului, dar şi limitele cunoaşterii lui mistice: „Tăiem cât trebuie tăiat/ din viaţă şi din moarte,/ din cuvinte,/ tăiem din ce n-a fost,/ din ce-a rămas... tăiem tăcerile/ când, mute, ne spun/ atât cât să putem vedea/... dar, Doamne, nu putem tăia/ din propriile noastre maluri!" (p. 80). În maniera ludică a versului scurt şi concentrat, domnul Nicolae Băciuţ jonglează cu împerecheri aparent spontane de cuvinte (secundul-secunda, gurul-gura, murul-mura, rockul-roca, vechiul-vechea etc.), în care se simte sensul complementar al împerecherii universale: „cine ne va fi perechea-/ noul - noua,/ vechiul - vechea?" (p.82) . Iarna, prin întinderile albe şi neclintite, sugerează trecerea dintr-un hotar al vieţii într-un hotar al morţii: „E-atâta alb până departe,/ când viaţa se întoarce-n moarte" ( p.83). Magia colindelor din perioada Sărbătorilor de iarnă, asociată cu zăpezile şi cu Naşterea Luminii simbolice, e surprinsă în maniera versurile populare: „...Că de-om colinda deodată,/ Naşterea e-nluminată, /Iar colindul ne-o cuprinde/ Şi ne-o fi mereu merinde!" (Colinde, Merinde - p. 85).
Fie că e apropierea metafizică de Nichita (p.12), fie că e sugerată semnificaţia metafizică a culorilor (p.19) sau a timpului măsurat între ieri şi mâine (p.22), poetul trăieşte sublime stări de contopire cu frumuseţile înconjurătoare, fie cu imensitatea vizuală (tălpi de curcubeie), cu cea auditivă (greierii cei mulţi) sau motorie (îşi risipesc argintu-n valuri), simţind generozitatea divină bucurându-ne vieţile: „când eram tu, când erai eu,/Ţinând de mâini pe Dumnezeu" (p.26). Bucuria mânuitorului de cuvinte resimţită mai ales de Ziua Limbii Române („ca rugăciune şi-nchinare... mereu o binecuvântare") exprimă poetic o urare: „căci ziua ta e cât un an/ şi anul tău e cât o veşnicie" (p.30). Poeziile care au ca motto citate selective din Scara celor 9 fericiri evanghelice, precum „a şaptea fericire, a doua fericire, a patra fericire" dezvoltă figurat raportul scriitor - operă - cititor prin teme etice, precum viaţa scriitorului înfrăţită cu a neamului său (p.31), simbolul crucii - de lemn, de aer - sugerându-i rolul social (p.33) sau efortul lui sisific din Joia Patimilor, trecut ulterior prin Joia Judecăţii de Apoi a semenilor (p.34).
Pentru cei mai puţini iniţiaţi, poeziile acestui volum par ermetice, dar lecturile repetate conştient dezvăluie profunzimile gândirii poetului, în efortul descifrării misterului aşteptării şi speranţei, care măsoară vieţile noastre: „Un an mai nou,/dac-o să vină,/cel vechi, atuncea,/unde pleacă?/ dacă cel nou este tăcut,/cel vechi/ nu poate să tot tacă/...Anul cel nou/ va sta mereu la pândă/, să-ţi fie bucurie şi osândă" - (p.49).
Scrise într-o manieră modernă, cu interesante inovaţii prozodice privind măsura, rima şi ritmul versurilor, poeziile acestui volum se armonizează într-o scăpărare de discrete, dar profunde confesiuni lirice, în care cititorul se regăseşte.
