După ce am citat din literatura română despre năruirea înțelesului vieții și al societății, merg mai departe, aducând în dezbatere o carte a sociologului Zygmunt Bauman despre lichefierea lumii contemporane. Ce constată, pe bună dreptate, sociologul Bauman? Traversăm un timp în care iau sfârșit marile narațiuni despre om, lume, destin, existență. Sublimul marilor narațiuni este înlocuit de vulgaritate, de poveștile efemere ale unor vedete care pătrund în realitatea cotidiană nu prin idee, ci prin impertineță și pura prezență vizuală. Cartea sociologului Zygmunt Bauman poartă titlul inspirat de L' amour liquide. Cei interesați pot găsi detalii într-un comentariu din revista Sinteza semnat de Vasile Dâncu.
Dar, până la detalii, vă propunem datele esențiale din teoria Bauman. Sociologul vorbește despre prăbușirea încrederii, despre dificultatea de a iubi sau despre imposibilitatea unor relații permanente între oameni, fiind preferați partenerii ocazionali, mai ales în relațiile bărbat-femeie. Se caută mereu altceva.
Cultura de azi nu mai este una a erudiției, ci mai mult a lipsei de apartenență, a discontinuității și a uitării, a seducției și consumului imediat. Există un ritm prea accelerat al vieții, de unde o instabilitate a ei. Cuvântul de ordine devine insecuritatea. Principiile morale devin ambigue, iar responsabilitatea individului e pulverizată și compromisă. Se naște și întrebarea: Pe ce ne bizuim când suntem în dificultate? Prietenia ar fi o formă salutară și relațiile de încredere reciprocă. La noi, o arată studii de ultimă oră, cu această postmodernitate lichidă luptă cel mai tare familia. Comentariul lui Vasile Dâncu din Sinteza subliniază: Într-o disoluție și lichefiere a lumii, românii se agață disperați de singurul lucru care le-a mai rămas ca reper solid: familia. Într-o nouă dezordine amoroasă și marea curgere a lumii, pentru România familia este Ultima Thule. Un popor speriat din estul Europei fuge îngrozit din spațiul postmodernității reci și se ascunde în casă, ferecând ușile și trăgând obloanele.
Refugiul poate fi și în lumea dreaptă a înaintemergătorilor. Viața noastră, viața latină, scria Eminescu într-un articol din Timpul (1878), în ciuda tuturor zguduirilor, înaintează, „sporind și întărindu-se". Această viață crește, detalia Eminescu, prin întemeierile înaintașilor și noblețea seminției lor. În lichefierea lumii, românii ar trebui să-și amintească de locul în care Toma Nour își astâmpăra setea de llibertate, spre a fi ALTFEL. Căci, scria poetul francez La Tour du Pin: Când de legendă-o țară se desparte/ Să moară osândită-n frig va fi.
În lichefierea lumii, ar trebui să rememorăm zbaterea înaintemegătorilor pentru nașterea și creșterea oamenilor de caracter. Fără ei, țara, spunea Întâiul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române,
Dr. Miron Cristea, la o întâlnire cu învățătorii din Cercul Reghinului, nu are prezent, nici viitor, și „mai târziu sau mai curând va trebui să se înðece în nămolul păcatelor proprii". Așadar, caractere, caractere neprihănite, nu „târâri umilitoare".
