E tot mai multă vorba, mai puțină fapta și tot mai puțină credința; având, cum scria Mihai Eminescu, cerul sur și rece, deasupra unei lupte deșarte: „Privim reci la lumea asta (...) O convenție e totul; ce-i azi drept mâne-i minciună". Și atunci : „Dacă tu știai problema astei vieți cu care lupt, / Ai vedea că am cuvinte pana chiar să o fi rupt"...
Și totuși...
Nu lăsam pana în încremenire. Putem ieși din era vidului, din prejudecăți, cinism, compromisuri și jalnică indiferență, prin ceea ce am putea numi, la acestă oră, onoare și creație. Pământul și cerul vor să-și spună minunile ( ideea apare în poemul Pământul a lui Nicolae Labiș) și atunci cum să îngăduim, cum să mai îngăduim, neghina, nepăsarea și neștiința? Mințile luminate ne pot sta alături; cele ale predecesorilor pentru care viața însemna puterea de a duce înainte Începutul, creația, jertfa, rodirea. Ei, CEI VECHI, știau că Dumnezeu nu e o umbră și patria nu e o frază, că trebuie să aducă în lume rodul și rodul lor să rămână.
Omul, mărturisea Gheorghe Șincai, cărturarul care a adunat 34 de ani documente pentru Hronicul românilor, trebuie oprit din rătăcirea gândului și așezat în drepte cuvântări ale minții. „Și de-aceea spusa voastră era sântă și frumoasă / Căci din minți era gândită, căci din inimi era scoasă."
Spusa spiritelor alese avea mai mult decât preț de aur, avea preț de viață, de temelie întru reazăm și de întemeiere, conlucrând la înaintarea binelui. Spusa lor era rugăciune, jurământ și Cântec al Învierii: „Înalță-ne, ne mântuie / Din valul ce ne bântuie." Știau ce înseamnă că un lucru „se petrece românește", având scânteie, pricepere și voință. Purtând duhul dreptății, al desăvârșirii, se dezvăluiau, cum afirma Ioan Alexandru, ca fii ai luminii, ctitori de spiritualitate, voievozi, istorici și zugravi, arhitecți și lemnari, țărani și dieci, învățători și diplomați, „mii de nume unul mai frumos decât celălalt, unii jupuiți de vii, decapitați, trași pe roată, aruncați în ocne și-n prăpastii prin temnițele imperiilor sub paloșul gâdelui, oriental sau occidental, nebuni pentru ideea Dreptății".
A ne îndepărta de ei, de lucrarea lor cea bună, de râvna lor stăruitoare, înseamnă a rămâne în șovăiala nisipurilor și în pustiul măcinării voințelor. Ei au ridicat turnul-casă și turnul- potir, preluând literă din pagina sfântă și mărturisind: Am văzut lumina cea adevărată! Semințele lor roditoare nu pot fi ascunse. Propovăduindu-le, suntem „plugari ai lui Dumnezeu".
Prin ei putem fi ALTFEL, eliberați din barbaria cotidiană; precum Psalmii lui David l-au eliberat pe Saul din duhul cel necurat. Asemănându-ne lor, putem atenua măcar puțin din marea deșărtăciune a timpul dominat de trufie, disperare, tiranie și răutate, de timpul în care prea se amestecă „secundarul cu principalul", încât să nu mai vedem ceea ce este cu adevărat important. Iar spre cartea învățăturilor lăsate spre a ne ridica din valul ce ne bântuie se cere a ne îndrepta nu doar prin fiorul emoției, ci mai ales prin rigoarea argumentelor științifice, a invincibilității documentelor, a restituirilor culturale, a sintezelor și edițiilor critice. Detaliind pe tema idealului spiritelor alese, Constantin Rădulescu-Motru credea că trebuie să avem, pentru sprijinirea zestrei noastre spirituale, și o muncă științifică serioasă, consecventă, cum o au popoarele culte ale Europei. Nu prin fraze sentimentale, susținea Motru în Academia Română, la 9 iunie 1924, ci prin argumente puternice ale științei ne vom susține ființa națională. Doar bunele intenții nu sunt de-ajuns.
S-au împlinit, în 18 ianuarie 2018, bunăoară, 170 de ani de la nașterea lui Ioan Slavici, scriitorul care a vorbit despre inima curată ca despre cea mai puternică armă a omului în a învinge răul. Dacă Eminescu este prin definiție Poetul, Caragiale-Dramaturgul, Creangă-Povestitorul, Slavici e Nuvelistul, îmbrăcând haina de purpură a clasicilor literaturii române. Îl vedem deasupra noastră, mare în literatură, scria Gala Galaction. Însă, ziua de 18 ianuarie, data nașterii lui Ioan Slavici și spusa lui au fost aproape uitate.
