(…)
- Aţi amintit de Nicolae Băciuţ, poetul „taclalelor cu Dumnezeu", al purităţii, al luminii şi al zăpezilor imaculate („A nins dar nu pentru a fi iarnă/ Ci doar lumina-n noi s-aştearnă" în Alb de Ierusalim) .
El este un „scriitor integral" în sensul pe care G. Călinescu l-a dat acestei sintagme. Este poet (în primul rând un mare poet, la înălţimea la care înaintea lui au ajuns Blaga, Arghezi, Ion Barbu, Ion Pillat, Vasile Voiculescu), prozator, critic literar, gazetar (revista lunară Vatra Veche este creaţia unui jurnalist de mare au-toritate şi de imens prestigiu inte-lectual, civic şi moral, aşa cum în cultura noastră au mai fost Ion Heliade Rădulescu, Mihail Kogălniceanu, Mihai Eminescu, Nicolae Iorga, Nae Ionescu,
Nichifor Crainic, Cezar Petrescu, Liviu Rebreanu, Eugen Barbu, Adrian Păunescu), eseist, activist cul-tural, organizator al unor evenimente artistice de neuitat, muzeolog şi muzeograf interesat în mod special de starea caselor memoriale, critic de teatru, critic de artă plastică).
Cultura română actuală are în opera vastă a lui Nicolae Băciuţ (peste 100 de volume publicate) un important punct de sprijin şi referinţă.
Datorită acestei opere, îndeosebi atmosferei speciale pe care ea o degajă, Nicolae Băciuţ este admirat, preamărit şi, mai ales, iubit de cei ce sunt devotaţi culturii române şi valorilor ei.
Nicolae Băciuţ are, desigur, şi adversari. Ei nu contează, însă, pentru că autoritatea lor intelectuală, civică şi morală este discutabilă şi, uneori, nulă.
Prin tot ceea ce a creat, poetul, prozatorul, jurnalistul şi criticul literar Nicolae Băciuţ aparţine galeriei ilustrate de mari scriitori precum Hölderlin, Eminescu, Rilke, Paul Claudel, Arghezi, Vasile Voiculescu, Crainic, Ioan Alexandru, creatori de capodopere lirice, evocatori ai diverselor ipostaze ale sacrului, ai spiritualităţii şi valorilor creştine îndeosebi.
Este foarte important faptul că, deşi sub aspect tematic, poezia lui Nicolae Băciuţ poate fi asociată cu capodoperele unor mari creatori lirici orientaţi de valorile spirituale creştine, sub aspect expresiv, respectiv stilistic, ea nu seamănă cu nimic din ceea ce ei au creat.
Uimitoarea originalitate a poeziei lui Nicolae Băciuţ îşi are sursa în brevilocvenţa compunerilor pe care ni le propune. Imaginile, strofele şi versurile sale sunt supraconcentrate.
Brevilocvenţa, înadins căutată şi realizată de poet, ne descoperă strălucitoare diamante lirice.
Ele ne amintesc de originile depărtate ale creaţiilor lirice, când poezia era strigăt, şoaptă, ţipăt, exprimare scurtă, dar excepţional de intensă a unor stări sufleteşti copleşitoare, a unor reacţii prompte, a unor entuziasme, a unor dureri, a unor uimiri.
Aceste origini îndepărtate ale lirismului au devenit obiectul unui special interes teoretic şi practic pentru poeţii expresionişti, îndeosebi pentru cei de limbă germană. Pentru ei poezia era Schrei (strigăt), Qual (tortură, chin, suferinţă, durere), Brülen (urlet), Atmen (respiraţie).
Şi pentru Nicolae Băciuţ poezia este o sumă de respirări lirice. Este o exprimare intensă a unui prea plin sufletesc care nu mai poate fi dominat.
Supraconcentrarea (brevilocvenţa) poeziei sale este asociată, însă, în mod paradoxal, cu dispoziţii sapienţiale, cu reflecţii de maximă generalitate asupra lumii în care trăim, a existenţei în general.
Poezia reflexivă pe care Nicolae Băciuţ ne-o propune are originalitate expresivă, dimensiune filosofică, puterea de a ne emoţiona şi, mai presus de toate, forţă revelatoare.
În istoria filosofiei, a teologiei şi a poeziei lirice există numeroase momente ale punctelor de contact şi ale influenţelor reciproce.
