“Războiul e continuarea politicii prin alte mijloace”, spunea Otto von Bismarck, arătând importanța armelor pentru atingerea scopurilor politice.
La Conferința de Securitate de la München (2006), după o colaborare exemplară cu Uniunea Europeană și chiar cu blocul militar NATO, Putin surprinde pentru prima dată asistența prin apariția sa “rabiată” (Frankfurter Rundschau).
Pe fondul unui discurs marcat în crescendo de cascade retorice, Putin condamnă politica de securitate a Westului și, în primul rând S.U.A., căreia îi impută încerccările de a crea o hegemonie monopolară: ...,,cu fiecare ocazie, Westul bombardează și împușcă, contribuind la extinderea spațiului militarizat în lume. Staționarea noilor sisteme de apărare cu rachete în estul Europei nu va fi acceptată de Rusia, care este pregătită să contracareze acțiunile escamotate ale Statelor Unite ale Americii, în scopul restabilirii echilibrului militar. NATO este un bloc politico-militar agresiv, pe care Vestul se străduiește să-l împingă cât mai aproape de granițele rusești”.
Putin ridică ostentativ degetul arătător spre cei aflați în sală, în mijlocul cărora se află cancelarul Germaniei, A. Merkel, alături de invitatul ei proeuropean V. Iușcenco. Titluri din presa de atunci: “Putin rabiat” (turbat), “Omul furios din Moscova”, “Rusia în strânsoarea cleștelui”, “S.U.A. depășește limita admisibilă, reîncepe războiul rece”.
Următorul la cuvânt este ministrul american al apărării, Robert Gates, care critică Rusia pentru livrarea armamentului și distribuirea energiei preferențial în scopul exercitării presiunii și manipulării politice; instalarea rachetelor în Est ar fi un scut defensiv împotriva atacurilor teroriste.
Ministrul de Externe german, F.W. Steinmaier, un adept al colaborării dintre NATO și Rusia susține faptul că instalarea rachetelor depinde de acordul Rusiei.
După 15 ani, același poltician german pacifist, îi cere categoric lui Putin din jurul Ucrainei! “desfacerea lațului” Acum, când lucrurile iau proporții, intervenția militar-agresivă a lui Putin, împovărată și de aspectul umanitar și impactul emoțional internațional, nu poate să fie justificată sub aspect moral prin afirmația pe care o aduce H. Teltschik, “eminența cenușie”, sfătuitorul “cancelarului Unirii”, Helmut Kohl și organizatorul Conferinței de Securitate: “Putin nu a fost luat în seamă!” Pe de altă parte, continuarea unei colaborări cu Putin, prin acceptarea pe cale diplomatică, încă din start, a unor compromisuri ar fi putut să evite această tragedie umană.
Întrebare retorică. Încotro Putin, și nu numai el? Exemple soldate cu eșec avem destule, învățăminte în urma acestor experimente, deloc. De exemplu, sub egida “implantului democratic”, intervenția armată americană în Afganistan și în Irak (pretextul simulat de G.W. Bush, existența armelor chimice-o minciună).
Rezultatul, destabilizarea zonelor, urmate de creșterea exponențială a atacurilor teroriste, și, în consecință genocidul populației, de ieri, azi și mâine.
Desigur, ucrainenii nu sunt talibani sau mujahedini și nici șiiți sau suniți, dar totul se îndreaptă spre un război de “gherilă”. Atunci, când spune “denazificare”, lăsând armele să vorbească, Putin se referă la crimele abominabile săvârșite de ucrainenii naziști din al II-lea război mondial. Răzbunarea lui Putin poate să devină o “vendetă-bumerang” “rușii mici” (Rusia Kieveană a cnezatelor), contra fraților mai mari (Rusia Moscovită).
TUDOR A. GELU, corespondență din Germania Frankfurt/Main
