“Românii nu vor cerși libertatea de la unguri, ei sunt destul de tari ca să și-o stoarcă prin luptă” (Avram Iancu, în cartea Avram Iancu, de Silviu Dragomir, ed.II, edit. Științifică, București, 1968).
Ne-a fost dat ca o cruce a unei mari suferințe naționale să se nască pe pământul sfânt al Țării Moților, în 1824 (la Vidra de Sus, în comitatul Turda-Arieș), eroul nostru național, revoluționarul (ortodox) Avram Iancu, cel care și-a închinat viața, ca un vajnic descendent genealogic al marelui Horea din Albac, pentru a-i vedea pe românii săi, din Ardeal, eliberați de sub tendința ungurilor de a le pune “jugul” aspru al împilării, înstrăinării și ruperii de Neam!
Lăsându-ne moștenitori ai unei pagini istorice emoționante, prin lupta pentru dreptatea românilor ardeleni, avem datoria de onoare ca acum, când se împlinesc 150 de ani de la mutarea sa la Domnul, să îi ignorăm pe acei unguri care, răstălmăcindu-i faptele și caracterul, vor să îi întineze, catalogându-l ca “extremist “ și “alienat “, noblețea memoriei!
Desigur, nu i-a fost deloc ușor ca, în plin avânt al tinereții sale înflăcărate, încă de la vârsta de 24 de ani, să își asume, din postura de avocat (Curtea de Apel din Tg. Mureș), rolul măreț de lider al Revoluției române din Ardeal și de a vedea cum idealurile i-au fost năruite de o parte din cei în care și-a pus încrederea!
Înainte de a-și da sufletul, cu privirea ațintită spre Cer (la Baia de Arieș, Hunedoara, în ziua de 10 septembrie 1872), a fost neîncetat tracasat, de antiromâni, întristat de promisiunile neonorate ale împăratului austriac Franz Josef (a cărui “Cruce de Aur” a refuzat-o), jignit de guvernatorul ungar Kossuth (care l-ar fi vrut ca general... în armata ungară!), arestat deoarece la Câmpeni, în 1852, a distrus cu o bâtă însemnele austriece, călcându-le în picioare și tratându-le cu dispreț, ademenirea cu funcții bănoase la Viena și Sibiu! A rămas însă lucid, până la sfârșit, cu toate că, sfâșiat de o tristețe de nedescris, timp de 5 ani și-a văzut Ardealul drag, pe care l-a pus deasupra propriei vieți, intrat (în 1867) sub dominația dualistă austro-ungară, dar la cheremul administrativ al Ungariei, ceea ce i-a grăbit, pe când avea doar 48 de ani, plecarea dintre noi (dar nu și din inimile noastre)...
Provenit dintr-o vrednică familie ortodoxă, însuși fratele său (Ioan) fiind preot ortodox, și-a exprimat dorința să fie înmormântat lângă Gorunul lui Horea, la Țebea (Hunedoara), în curtea bisericii ortodoxe. Peste moții din Munții Apuseni, din tot Ardealul, s-a lăsat o atmosferă apăsătoare, emoționantă, de recunoștință și respect: i s-au organizat funeralii naționale, clopotele au bătut neîncetat 3 zile și 3 nopți, iar participanții, purtând steaguri tricolore, au format o coloană de 3-4 km. Slujba de înmormântare a avut loc la 13 septembrie 1872, începând cu ora 14, fiind oficiată de un sobor de 36 de preoți ortodocși, în frunte cu protopopul ortodox Mihălțan.
Cu onoruri militare, trupul său a fost dat pământului, dar sufletul său, sub pavăza lui Dumnezeu, ne veghează pașii, pe urmele ce ni le-a lăsat, întru sfințirea și mântuirea Neamului Românesc: “Eroul are și aură de sfânt. De accea, azi, când îl pomenim pe acest înaintaș al nostru, Eroul Avram Iancu, putem spune, cu certitudine, că el s-a sfințit pe sine și a sfințit... neamul nostru românesc”(ÎPS Andrei, mitropolit al Ardealului).
Prof. COSTEL NEACȘU
