În nebuna vreme, mult prea încâlcită,
Nimeni vreme n-are de nimic un pic,
Viața e întoarsă și nenorocită,
Fără vlagă-i toată, parcă-i împietrită,
Iară noi, cu toții,
suntem un nimic.
Inima-i răcită, n-are-nfiorare,
S-a închis în sine, findcă-i este teamă
De ceva ce încă simte fiecare
Că prin jur îmi umblă și e cela care
Într-o săptămână,
face-te-o nimic.
Moartea, bucuria, sufletu-i nu-l saltă
Cum făcea odată simțitorul gând,
A uitat cum fosta-n vremea cealaltă
Când visări și simțuri fost-au laolaltă
Iar acuma-s toate,
pulbere în vânt.
Păi așa de-o ținem, apoi până-n vară
Fi-vom noi cu toții jalnice stafii,
Umbre de lunatici, care-mi umblă-n seară
Printre cimitire, ca figure de ceară
Care de acuma,
nu-s mai oamenii vii.
Voi, păpuși de cârpă, voi nesimțitori,
Nu vedeți cum lume mi se schimbă-n dată?
Cum în scurtă vreme fi-veți jucători
La stăpânii lumii, marii profitori,
Unde voi robi-veți,
viața voastră toată.