Din capul locului țin să fac o precizare absolut necesară: n-am avut și nu am ceva personal de împărțit cu președintele de azi al Senatului și al Partidului Liberal Reformator, ci cu un anumit fel de ticăloșie politică a celui atât de dispus să sară dintr-o barcă de partid în alta, traseist și cățărător de ocazie, în goană după privilegii, după locuri mai călduțe în această cloacă, în care lui îi este mai cald și mai bine! Pentru că el, se vede de la mare distanță, după cele făcute în ultima perioadă, numai la cuvintele din strămoși „Cine vorba își cinstește în cinste îmbătrânește!", nu s-a gândit vreodată. Pentru el contează doar prezentul politic, avantajos și bănos, nu și viitorul României! Iar trădarea se vede, lui îi este în obicei, drept cea de-a doua natură. Dacă înaintașii liberali, Brătienii, care au făurit și România Mare, ar vedea ce face urmașul lor, dând mâna cu dracul, numai să treacă puntea, s-ar întoarce în mormânt.
Nici așa, având în vedere toate aceste antecedente, nu i-aș fi acordat, nici cea mai mică importanță, deoarece nu merită, dacă premierului imprudent - Victor Ponta - nu i-ar fi venit ideea de avansare, chiar înainte de turul al doilea al alegerilor prezidențiale, văzându-se deja președinte, ca premier, pe Călin Popescu Tăriceanu, pe primul loc dintre preferați. Asta tocmai într-o vreme în care Victor Ponta nu vede, din păcate, că bulgărele de zăpadă, pornit din vârful muntelui, devine tot mai mare, mai amenințător și mai periculos pentru starea de spirit a românilor! Românii care nu uită, au încă memoria bună, trădările politice ale unor inși puși pe ocupat funcții politice nemeritate.
Se știe că, după ruperea USL și ieșirea de la guvernare a PNL, atras de arginții Iudei, pumnul acela de bani ai trădării, Călin Popescu Tăriceanu, la propunerea lui Ilie Sârbu, socrul premierului Ponta, părăsind PNL, care l-a propulsat pe scena politică, a fost pus în fruntea Senatului României, urmărind atingerea unor scopuri personale, ulterioare. Ceea ce s-a și întâmplat. Împreună cu un grup dizident din Parlament, Călin Popescu Tăriceanu a format un alt partid liberal, numit reformator, pro Ponta, a candidat, printr-o înțelegere de culise, la președinție, s-a situat pe locul al treilea, în ideea de a merge în turul al doilea, cu voturile pentru Victor Ponta. Trădările se plătesc! Și încă bine!
În această vânzoleală a „isteriei politice", plin de deconspirări și presupuneri în privința foștilor colaboratori ai Securității și a ofițerilor acoperiți, în care totul se derulează după un scenariu anume, la care o contribuție esențială a avut-o și actualul (încă) președinte Traian Băsescu, prin atâtea provocări diversioniste, românii nu agreează ideea premierului Ponta de a lăsa „moștenire", după ce va fi președinte, jilțul de premier al României lui Călin Popescu Tăriceanu. Iar argumentele sunt multe și diverse. Unul dintre ele ar fi și acela că, în opinia majorității românilor, Tăriceanu, deși acum unii vor să dreagă busuiocul, a fost unul dintre cei mai slabi premieri postdecembriști! Acum, când cazanul nemulțumirilor românilor prinde iar să dea în clocot, despre penibila experiență de viață a fostului (probabil și a viitorului premier) s-au spus și sunt cunoscute multe. Iar aici nu-i vorba despre vreo plătire a polițelor, ci despre o realitate, despre fapte și întâmplări cunoscute încă de pe vremea „coaliției portocalii", aduse, din păcate, într-o realitate acum, într-o vreme a deschiderii „Cutiei Pandorei". Uită, cumva, Călin Popescu Tăriceanu, momentele penibile în care, chiar în coasta lui, au fost strecurați indivizi de la „Ochiul și Timpanul", cu înalte funcții în Garda de Mediu, Oficiul pentru Migrația Forței de Muncă, secretari de stat, inși cu atribuții speciale la Cancelaria premierului, în structurile guvernamentale? Oare nu atunci, analistul Cozmin Gușă afirma, sus și tare, că senatorii Ioan Talpeș și Teodor Meleșcanu ar fi ofițeri acoperiți?
Călin Popescu Tăriceanu nu-i drept ca o lumânare, cum ar dori Victor Ponta și ai lui cantorași. Nu trebuie inventate „vinovății", dovezile, argumentele sunt suficiente. „Meritele" fostului premier, unele de domeniul absurdului, într-o politică românească amintind de ocupația aceea, de când lumea, de pe centură, prin aceste manipulări de tot felul, prin aceste diversiuni și scenarii rocambolești, sunt bine cunoscute. La 17 octombrie 2006, după isprăvile unui Torocskai László, persoană indezirabilă în România, liderul „Mișcării de Tineret 64 de Comitate", după mișculațiile FIDESZ-ului lui Orban Viktor, după atacurile scriitorului Csürka Istvan, președintele Partidului Vieții și Dreptății Maghiare, în revista „Magyar Forum", și clare incitări la lupte de gherilă în Transilvania, vizând distrugerea integrității teritoriale a României, în ideea Kosovo - ținutul Secuiesc autonom, îl întrebam: „Ce mai așteaptă Guvernul lui Constantin Anton Călin Popescu Tăriceanu? De ce nu-i declară persona nongrata, ca și în cazul avocatei austriece, de origine maghiară, Eva Maria Barki?" Nimic! Se vede că, încă de pe atunci, îi erau aproape inimii acești iredentiști, xenofobi, ultraextremiști, revizioniști și șovini, din moment ce, cu Constituția și cu legile în mână, Tăriceanu nu le-a dat un șut în fund!
Atunci când creșteau îngrijorările în posibila nouă „Insulă a Șerpilor" (Harghita și Covasna), din inima României, când se puneau la cale toate ticăloșiile separatiste ale celor care clamau „eliberarea României de sub români!", în tendințele centrifugale separatiste ale celor când Tõkes László, Csapó Jozsef, Szász Jenõ și Marko Bela susțineau purificarea etnică a zonei, când apăsau pedala autonomiei, a federalizării României, s-a auzit, cumva, vocea lui Tăriceanu? Nu! Bântuit de „tactica" struțului, el sta cu capul în nisipul neimplicării, al tăcerii rușinoase, complice.
Atunci, când aici, la Porțile Răsăritului, mereu în calea tuturor relelor și a viforelor fiind, unde separatiștii visează încă Ungaria Mare, oare Constantin Anton Călin Popescu Tăriceanu s-a întrebat vreodată, ca premier, cam pe ce cai călăresc vicepremierul de atunci, în Guvernul de la București, Marko Bela - liderul UDMR, atacând, grosolan, articolul 1 din Constituția României. De Anul Nou 2007, el afirma într-un mesaj: „Dragă Ardeal! Dragă Ungarie! (n.n. nu și „Dragă Românie!") „S-a terminat cu separarea aceasta seculară, s-a sfârșit cu nedreptatea istorică, vor fi șterse granițele trasate între noi. Mult așteptata modificare a granițelor va fi reală…." Declarații infame! A avut mai-marele Guvernului, domnul Tăriceanu, vreo replică? Nu! Ca și atunci când Marko Bela îi îndemna pe români să învețe ungurește, pentru că, prin Harghita și Covasna, ei, românii, mănâncă pâine secuiască! A tăcut mâlc, precum peștele în apă.
Oare să fie tocmai întâmplător că, pe timpul mandatului său, Călin Popescu Tăriceanu, ca premier, tot a doua săptămână, lăsând baltă treburile țării, pleca la Budapesta? De ce? Să cedeze Ungariei moștenirea Gojdu, propunând ca ședințele guvernelor României și Ungariei să fie comune?! Să ne mai mirăm de unele lucruri? Întrebați-l pe Tăriceanu de câte ori a fost, pe timpul mandatului lui, la Chișinău, să mai vadă ce fac, cum trăiesc frații noștri, românii de dincolo de Prut! Dovadă că, pe la noi, nimic nu este întâmplător!
L-ați auzit vreodată protestând pe Tăriceanu, atunci când, bântuiți de „nedreptățile Trianonului", în cuibul acela de vipere revizioniste, visători la himera Ungaria Mare, un Raduly Robert, fost deputat UDMR, azi primarul din Miercurea Ciuc, Antal Arpad, primarul din Sfântu Gheorghe, Tõkes László, președintele CNMT, care cere protectoratul Ungariei asupra Transilvaniei, decorat de Traian Băsescu cu cea mai înaltă distincție românească, toți cu alergii și porniri nervoase împotriva Zilei Naționale a României (de 1 Decembrie, senatorul Sogor Csaba purta, chiar în Parlamentul României, o banderolă neagră, considerând-o zi de doliu!), și a Tricolorului românesc, mai presus de toate așază autonomia teritorială? Mereu cu ochii și cu gândul la Budapesta, acolo unde, se știe și de ce, îl trăgea ața mereu, îngâmfatul Tăriceanu nu mai are timp și pentru astfel de „nimicuri" într-o vreme a marii trăncăneli, închizând ochii la toate provocările acestui factor dizolvant care este UDMR! Uitându-se mereu în gura lui Marko Bela, Tăriceanu a îmburcat atâția miniștri udemeriști în scaunele demnității înalte, răsplătind, copios, diversiunea udemeristă, mereu potrivnică intereselor naționale românești, într-o România în care-i liber la hulire!
Aici „deodată cu vremea", cum spunea seniorul Corneliu Coposu, de când ne știm, noi, românii ardeleni, am urcat Golgota Ardealului, sub regimul de teroare și asasinat într-o învolburată vreme pe care dușmanii noștri ar vrea-o uitată. Ne-a fost, prin timp, atacate limba, existența, moșia strămoșească, credința străbună. Azi, prin județele Harghita și Covasna, cei care au mare nevoie de a fi protejați, de autoritățile statale, sunt românii, nu maghiarii! Călin Popescu Tăriceanu se face - precum proceda și pe timpul mandatului lui de premier! - că nu știe, nu vede, nici n-a auzit de așa ceva! Chiar să nu fi auzit, ca premier, că aceia care în locul democrației pun etnocrația scenariilor și diversiunilor, că, „itt és most!", ei vor autonomia teritorială a Pământului Secuiesc, de fapt revenirea la o formă cosmetizată a fostei Regiuni Autonome Maghiare, de tristă amintire?! Cum n-a auzit el că, pe timpul mandatului lui, prin orașele și comunele județelor Harghita, Covasna (chiar și Mureș!) rula filmul lui Raffay Ernõ despre vizita, pe cal alb, a lui Horthy Miklos, în luna septembrie, imediat după Diktatul de la Viena din 30 august 1940?! Cel care vrea uitate durerile neamului este un trădător, un rătăcit! Noi nu putem fi toleranți cu faptele unui Kossuth, Hatvany, Vasvary, Jeney, Wass Albert, nici cu criminalii de la Ip, Trăznea, Mureșenii de Câmpie, Sucutard, Aita Seacă, Huedin, Moisei, Sărmașu. Iertăm, dar nu uităm! Noi, românii, știm bine: ce s-a câștigat cu sânge nu se negociază, niciodată, cu cerneală! Nu-i așa, domnule Tăriceanu?!
L-ați auzit vreodată pe Constantin Anton Călin Popescu Tăriceanu să ridice glasul, să protesteze împotriva retrocedărilor abuzive, prin acte falsificate, ale sutelor de mii de hectare de pădure, de terenuri agricole, de sate întregi, de imobile în care se află sedii ale Statului Român, oferite, cu atâtea dărnicie, pe vremea guvernării lui și a domnului Ponta, unor urmași ai grofilor criminali de război? Nu! Oare să te mai mire cât de încântat se dovedea, mai serile trecute, Kelemen Hunor, mai-marele struțo-cămilei, de guvernarea lui Tăriceanu, când aveau, ca și azi, separatiștii minoritari pâinea și cuțitul, dorindu-l, firește, iar premier?!
Acum, după primul tur al alegerilor prezidențiale, Victor Ponta-i tare supărat că a pierdut voturile Ardealului. Întrebarea e: ce a făcut el pentru Ardeal? A îmburcat UDMR la guvernare! Pentru asta să-l voteze Ardealul?
Într-o vreme a trădărilor politicienilor români, în care noi nu mai vrem „păcălici", ci adevărați guvernanți, patrioți, oameni dăruiți țării, nu alți Dinu Păturică, ciocoi la vremuri noi, nouă ne mai rămâne credința și speranța în Cel Sfânt, în Părintele Îndurărilor, care ne dă tărie să răzbim, când „Zeii sunt departe, sus,/Dușmanii lângă noi", prin aceste vremuri, sub îndemnul acelui prim vers din Imnul de Stat: „Deșteaptă-te, române, din somnul cel de moarte!"
P.S. Înainte de a vă mai zbura un porumbel negru din gură, bine ar fi, domnule Victor Ponta, să numărați măcar până la zece!
