Ioan Alexandru - Metamorfozele neodihnite ale eului (I)

Frecvent reiterate de reprezentanții generației literare de la începutul anilor '70, motivul liric al tinereții și mitul poetului tânăr au fost bogat cultivate și de Ioan Alexandru, a cărui voce lirică se detașează încă de la primele apariții, în ipostaze surprinzătoare. Se regăsește și la el aceeași atitudine a revoltatului romantic, însetat de libertate, scuturat de prejudecăți, dogme, idei și atitudini rigide, se întâlnește aceeași dorință de exprimare a unei atitudini lirice, dar nu în nota expansivă întâlnită la congenerii săi, ci în într-o formulă gravă, dublată de o responsabilă conștiință poetică: „Poezia mea a apărut din setea de comuniune cu oamenii, de a-l ajuta pe celălalt, de a-i deschide ochii spre focul spiritual( …). Poetul e un deschizător de drum, un prodrom, e degetul ioaneic care arată spre munți. Dați-i unui poet un rost și el va răsturna lumea.Dați-i o corabie și puneți-l cârmaci". Această ipostază mesianică a poetului militant, luptător pentru o cauză, este completată și de o altă imagine, a poetului ce trebuie să-și asume suferința și sacrificiul: „ Prăpastia cine s-o sape dacă nu poetul? / Cine să cadă-n ea dacă nu el?/ Cu ce drept trezește graiul meu / armele tale cufundate?/ Poetul - coroană de spini pe fruntea generației". De altfel, pentru Ioan Alexandru „Poezia este o chemare adresată omului de a viețui la modul cel mai serios", iar poeții sunt cei care trebuie să adâncească misterele lumii, străbătând necunoscutul. Mărturisirea nu este departe de metafora blagiană a cunoașterii luciferice: „ Și rostul nostru fi-va peste veac / De-a-nainta cu teamă în tăcere / Să nu se prăbușească din înalt / Pustia marilor mistere.//" (Ce este Pustia?)

Condiția orfică, mistuitoarea patimă ce arde sufletul poetului, insistând asupra destinului sinuos pe care acesta trebuie să-l străbată, într-o dilematică situare existențială, sunt reluate programatic: „Poetului i-a fost încredințat / Pustia s-o iubească și străbată/ Întemeind din vămi în vămi / Albastru câte-un ochi de foc în piatră./ De la-nceputul lumilor pornit/ Se face că întreabă și nu știe/ Cum se cufundă totul ne-ncetat/ Împărăție după-mpărăție./ Poetul și Pustia, pururi frați / Porniți în căutare prin Pustie/ Maica lor e Pustia și ei sunt îmbarcați / Pe-o navă-mpodobită în Pustie." (Ce este Pustia?)

De la volumul debutului Cum să vă spun se făcea auzită o voce clară, pe cât de entuziastă în afirmarea de sine, pe atât de curajoasă în mânuirea expresiei lirice. Dominată de mișcările eului, tematica acestui ciclu de versuri percepe aceste modulații ca pe tribulații ale unui suflet extatic, cuprins de frenezii dionisiace: „De ce mă simt eu, oare, în fiecare zi / învins de-o bucurie aproape ne-nțeleasă? / Că-n fiecare tânăr eu însumi par a fi / și fiecare fată mi-o soscotesc mireasă."(Autoportret). Mereu angajat în procesul definirii de sine, eul este cel care își caută toposurile spirituale în care ar putea să se regăsească: „ De ce intru-n toate casele râzând fără rușine / De ce nu mai pot dormi fără vis ?/ Spuneți-mi și de ce în fiecare zori de zi / Mă tem că mă voi prăbuși?" Interogații lăuntrice care capătă dimensiuni tot mai pronunțate astfel încât „dimensiunea exteriorizării eului capătă valențele revoltei prometeice, după cum funcționarea individului este reglată de ritmuri cosmice". Eul își trage sevele energiei sale din marea existență a lumii, este în consonanță cu ritmurile universale: „Mă trezesc din somn o dată cu soarele"(La zece ani), „Parcă beau soare amestecat cu nori, / Sunt zeul tinereții ce-n lapte mă răzbun"(Beau lapte).

În schimb, începând cu cel de-al doilea volum, Viața deocamdată, Nicolae Manolescu apreciază că sunt perceptibile două voci: una mai ambițioasă, prin care poetul se situează în cadrul generației sale și o alta prin care poetul este un actor teribil, care „se naște spărgând cu pumnii decorul unui cor": „Culise și costume cu false străluciri,/ o baie la subsol unde-mi spălam ciorapii…/ Apoi am spart cu pumnii decorul unui cor / Și se născu în lume teribilul actor". Jocul creației pe scena poeziei în care poetul deține rolul principal este spectacol și bufonerie, o lume trăită cu cortinele trase. Atitudinea este orgolioasă, expresie a elanurilor vârstei tinere, trădând „ambiția de singularizare artistică". Astfel, poetul înlătură artefactele, lăsând să se manifeste, aproape agresiv, spiritul tânăr care sparge barierele, demitizând imaginea creatorului: „Teribilul actor apare pe scena vieții cu pumnii încleștați, spărgând cartoanele, mod prăpăstios de a spune că esența poeziei stă în sinceritate și adevăr". Alteori iese la iveală un temperament dramatic, care se interoghează asupra propriei condiții: „Copilul de pe scândura în balans a plecat/ uitându-și toată greutatea în mine / Cine o să mai mă echilibreze vreodată". Poetul își analizează treptele și devenirea, ieșirea din vârste este tratată cu emoție, ca o trecere spre necunoscut. În final portretul adolescentin se naște din îndelungi frământări, o fizionomie stranie ( „blond, cârn, lungan și cu urechi barbare") va contura mai târziu portretul poetului damnat, inconformist și nesupus: „Ochii scobiți în craniu cu așchie de bronz, / Unul de pază la răsărit, celălalt la apus, / Armele - brațe - atârnate de umeri /Păzesc un răzvrătit presupus" (Portret).Eul își manifestă vehement intrarea în lume, vocea sa este profetică: „Lipiți-vă urechea de zidul cel mai surd, / vulturii mai trec spre miazănoapte."( Spre miazănoapte)

Lasă un comentariu