Așa a pornit totul.
Cu binecuvântarea ÎPS Ioan Selejan, păstrătorul cheilor Bisericii lui Hristos în Harghita-Covasna, de Sfântul Nicolae, românii din două sate, Doboi (Harghita) și Dobolii de Jos (Covasna), au primit din partea noastră, a celor implicați în Acțiunea Doboi, un semn de recunoștință pentru faptul că, în pofida tuturor vicisitudinilor istoriei, și-au păstrat legea veche românească: credința ortodoxă și limba strămoșească.
Prin intermediul unei campanii desfășurate pe internet, români din toate colțurile țării, din Brașov, țara Făgărașului, Iași, Cluj, Satu-Mare, București, Arad, Argeș, Hunedoara, Mureș, Teleorman, Vrancea, Galați, Brăila, dar și din diaspora, au pus mână de la mână și au făcut posibilă această lucrare. Noi, cei din Brașov și țara Făgărașului, am fost mesagerii acestora, sosind în dimineața zilei de Sfântul Nicolae în satul Doboi din Harghita, împreună cu un grup de enoriași de la Biserica Sfântul Gheorghe din Brașov, parohie care a avut un aport substanțial la această acțiune. Cu ajutorul lui Dumnezeu și al bine-primitorului părinte Ioan Lupu, de la biserica cu hramul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil din Doboi, am reușit să dăruim sătenilor adunați la Slujba de Sfântul Nicolae pachete cu alimente de bază (ulei, faină, zahăr, orez), bucurând, de asemenea, copiii români din sat cu dulciuri, rechizite, manuale și cărți de povești și poezii. Nu am uitat nici de hrana spirituală a acestor români, dăruind fiecărei familii câte o Biblie, precum și cărți de rugăciuni sau icoane. Ne-am încălzit mai apoi la soba și inima domnului Nicolae Vancea, bravul epitrop al parohiei, pe care l-am regăsit, din păcate, cu sănătatea ușor șubrezită, dar cu voință românească mai puternică ca oricând. I-am văzut lacrimi în ochi, când i-am cântat „La mulți ani!", și lumină, multă lumină în casa domniei sale.
Ne-am luat cu greu rămas bun atât de la țăranii din Doboi, care ne-au primit în casele și inimile lor, cât și de la dealul lor sfârtecat de obuze și sărutat de icoane, în care stă înfiptă ca o stâncă de cer biserica de lângă crucea notarului Ioan Ardelean și a soției sale, Maria, care și-au dat viața pentru ca în acele locuri să se vorbească în continuare românește, și oamenii să se închine în fața Mântuitorului Iisus Hristos.
Spre amiază am ajuns în satul Dobolii de Jos, din Covasna. Aici s-a mers din casă în casă, din român în român, dăruind dragoste și speranță. Am întâlnit oameni care ne-au spus că așa ceva ei n-au văzut niciodată, am văzut în casele gospodarilor Tricolorul românesc, lacrimi în ochi, dar și multă credință. Am sărbatorit-o pe soția epitropului din sat, Nicoleta, alături de fiicele și ginerii săi, am strâns cu emoție mâini muncite și bătătorite de țărani, iar la plecare ne-a condus spre Brașov o lună mare cât un soare, ce părea că stă să răsară în sufletele noastre.
În aceste două sate nu ne-am simțit musafiri, am fost ca într-o mare familie ortodoxă, românească, și, privindu-i în ochi pe țărani, am știut că România este vie... și nu va muri niciodată.
