Timpul trece, anii se duc, iar Sărbătoarea Sfântă de Crăciun se apropie din nou cu pași repezi. După cum bine se știe, Crăciunul semnifică venirea pe lume a Pruncului Iisus Hristos, cel care S-a născut într-un grajd, printre vaci și oi, nefiind primit altundeva. A fost nevoie ca Dumnezeu sa vină printre noi pentru ca, astfel, Adevărul să devină realitate, căci un Hristos nevăzut nu ar fi putut mântui lumea. Astfel, El s-a Întrupat și ne-a adus nouă cel mai mare dar: Mântuirea. La fel ca atunci, acum, omenirea se pregătește să întâmpine Pruncul Sfânt, care S-a născut în Ieslea Betleemului, să se nască și în inima fiecăruia dintre noi, și să ne aducă „dreptate și pace, și bucurie în Duhul Sfânt" (Rm. 14, 17). Dar, unii L-au așteptat și I-au adus daruri și I s-au închinat, alții nu L-au primit și, dimpotrivă, au căutat să-L ucidă. Cum spune Sfântul Ioan Evanghelistul în cap. 3, v. 11-12: „Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit. Și celor câți L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu".
Se spune despre Vespasian, împăratul Romei, că, prin anii 70 d.H., a adunat, într-o zi, Senatul și a făcut sfat, căutand un nume mai potrivit pentru zeitatea lor supremă. Și, luând senatorii cuvântul pe rând, unul a susținut că numele zeului lor ar trebui să exprime numaidecât puterea și stăpânirea, pentru că, prin putere, prin vitejie și victorii mărețe, romanii au făcut atât de intins imperiul lor. Altul, luând cuvântul, a spus: „Nu, zeul nostru suprem trebuie să poarte însemnele bogăției și bunăstării, având în vedere faimoasele drumuri pe care le-au construit romanii, apeductele, amfiteatrele și celelalte clădiri grandioase, rămase celebre până astăzi. „Altul a zis: Nu, ci zeitatea noastră supremă ar trebui să se distingă prin înțelepciune și cultură, pentru cultura creată de Imperiul Roman". A fost, însă, și o voce care a arătat că, mai presus decât puterea, ori bogăția, mai mare decât înțelepciunea și cultura, și mai prețios decât orice dar de pe acest pământ este unul care le întrece pe toate: Iubirea.
Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos, adică smerita coborâre a Sa în mijlocul făpturii pe care a zidit-o, și asumarea deplină a condiției umane constituie momentul central al istoriei. Întruparea, ne arată, în mod concret, că „Dumnezeu este iubire" (I In. 4, 16). Întruparea Fiului înseamnă descoperirea iubirii Preasfintei Treimi: „Dragostea lui Dumnezeu s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El" (I In. 4, 9). Prin Întruparea Sa, Domnul a vrut ca omul să cunoască și să înțeleagă cât de mult îl iubește pe el Dumnezeu, căci Fiul lui Dumnezeu din iubire S-a întrupat, ca să fie cât mai aproape de om.
Au trecut două mii de ani de când a avut loc acest eveniment, care a marcat întreaga omenire. În Ajunul Nașterii vom auzi colindătorii, care ne vor aduce mesajul adevărat al Sărbătorii. Văzduhul răsună de colinzile copiilor, jocurile Irozilor și ale Vicleimului. Dacă niște străini ar veni și ar vedea toate acestea, ar rămânea foarte mișcați de obiceiurile noastre strămoșești și ar fi încredințați că o mare evlavie stăpânește inima și viața acestui popor, care-și arată, într-un chip atât de văzut, evlavia cu prilejui Nașterii Domnului. Dar, dacă ar cerceta și pătrunde mai adânc această evlavie, dacă ar întreba pe micii colindători, ba chiar și pe cei mai mari, ce știu și cât îl cunosc ei pe „Împăratul", despre care colindă, ar rămânea dezamăgiți de cât întuneric și câtă neștiință domnește în spatele evlaviei de „formă", care, în viață, este lipsită de orice putere.
Pentru cine vine Hristos în fiecare an? Pentru unii vine pentru prima dată, iar pentru alții pentru ultima dată. Cei care își deschid inimile, Îl primesc pentru prima dată, iar cei care nu vor să se împace cu Dumnezeu și pleacă în Veșnicie așa, pentru ei Domnul Hristos vine pentru ultima oară.
E drept că, pentru unii, s-ar părea că Domnul nostru Iisus Hristos doarme în corabia vieții noastre, când furtunile cele mari bat în pereții ființei noastre, dar El e Acela care aude rugăciunile noastre, si când El grăiește, furtunile se potolesc, și marea cea învolburată se liniștește, pentru că El participă cu puterea Sa în istoria vieții omenești de totdeauna, pentru a-i oferi omului iubirea salvării Sale.
Într-una din Omiliile sale, un autor patristic, Sf. Ioan Gură de Aur, menționează: „Știi cât de mare este puterea dragostei? Hristos, lăsând la o parte toate minunile pe care urma să le facă apostolii, a spus: «Întru aceasta vor cunoaște oamenii că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții»" (Ioan 13, 35)
Dragă cititorule, astăzi, Domnul Hristos bate la ușa inimii noastre, bate să caute un sălaș al iubirii în fiecare suflet, El caută să preschimbe peștera sufletului nostru, oricât ar fi de întunecată și de rece, într-un sălaș al luminii și iubirii, fiindcă ne iubește pe toți cu o iubire infinită, și vrea, cu multă dragoste, să ne ajute să alungăm toate patimile din inima noastră, tot întunericul, toată deznădejdea, toată răutatea, toată împietrirea inimii noastre. Mântuitorul Hristos vrea să se nască în peștera sufletului nostru și să ne ajute să ne mântuim, vrea să ne întoarcem mereu acasă, pentru a petrece cu El o veșnicie. Dar noi nu vrem acest lucru, fiindcă avem inima ferecată cu lacătele necredinței, cu lacătele de gheață ale indiferenței. Cui am dat spre păstrare această cheie a lacătului inimii noastre? Nu cumva am dat-o spre păstrare tâlharului diavol, care, odată ce s-a văzut stăpânul inimii noastre, a ascuns foarte bine cheia ei? Vrem noi, oare, să recăpătăm cheia inimii noastre și să I-o dăruim Stăpânului nostru, Împăratului nostru Cel Sfânt, care se naște astăzi, pentru noi, oamenii, și pentru a noastră mântuire? Dacă omul Îl primește pe Iisus în suflet, Dumnezeu va modela viața sa, așa precum olarul modelează lutul, dându-i forma cea mai frumoasă.
Vă dorește, din toată inima, să petreceți Sfintele Sărbători în pace, sănătate, belșug de lumină și spor de bucurii duhovnicești alături de cei dragi, Părintele Gheorghe Șincan, paroh la Târgu-Mureș.
